Coronavirusul a cuprins aproape întreaga planetă în câteva luni și până să ne dezmeticim, ne-am trezit cu anumite măsuri de distanțare socială care până atunci păreau de domeniul scenariilor de film. Ne-am schimbat modul de raportare la societate, economie, relaționare între indivizi. Trăim vremuri ciudate, noi, neavând ceva similar în istoria noastră recentă, încât să putem să facem predicții. Nici măcar gripa spaniolă nu poate fi luată ca un exemplu. Am discutat, în acest context, despre impactul social pe care îl are pandemia asupra noastră cu Radu Umbreș, doctor în antropologie socială la University College London și lector la SNSPA.
Trăim un fenomen nou, cum nu am mai trăit în istoria recentă a omenirii. Cum poate schimba această pandemie societatea în care trăim, relațiile dintre oameni? Ne va schimba viață radical sau e doar o chestiune trecătoare, iar după ceva timp o să ne reîntoarcem la normal?
Radu Umbreș: Depinde de prea mulți factori pentru a lansa o predicție. Mai mult, termenul de “normal” sugerează că există o formă de normalitate a societății ceea ce este fals. Există diferite forme de echilibru social pe care le regăsim, dar nu există o stare "normală" spre care societatea să tindă. Ce putem specula este că o durata mai îndelungată probabil că va duce la schimbări mai importante.
Poate cel mai important efect al pandemiei este caracterul sau global și imediat. Practic, absolut toți oamenii sunt vulnerabili în față coronavirus, chiar dacă în moduri sau în grade diferite. Într-un fel, așa este și încălzirea globală, însă aceasta este proiectată pe un termen prea lung pentru a fi conștientizată pe termen scurt, iar efectele ei sunt mult mai lente (deși mai greu reversibile) spre deosebire de extinderea rapidă a unei epidemii. Dacă întoarcerea la "normal" va însemna că vom uita din nou de acele fenomene naturale sau sociale care afectează întreagă umanitate, am putea spune că a fost o lecție pierdută - însă avem motive să fim optimiști.
Din punctul meu de vedere, trăim un paradox. Foarte multe studii arătau că odată cu tehnologia și apariția social media, oamenii oricum se distanțaseră unii de ceilalți, relaționarea directă, personală era pe un trend descendent. Și atunci, de unde această anxietate, acest stres, de a sta izolați în casă, alături de familie, poate, pentru 1-2 luni?
Paradoxul poate fi explicat prin diferența între distanțare voluntară/intenționată și distanțare involuntară/forțată. Poate că nu îmi plac savarinele în general, dar interdicția sau imposibilitatea de a mânca o savarină ne face să simțim că avem mai puțin control asupra deciziilor noastre, că nu suntem liberi să ne alegem gradul de implicare sau distanțare socială optim pentru nevoile noastre.
Ce îi determină pe oameni să se alimenteze cu fake news, să nu facă un minim de researsch atunci când dau mai departe informații despre coronavirus, chiar dacă acele informații sunt publicate pe site-uri foarte dubioase? E în natura noastră să ne căutăm mecanisme de validare exterioare a ceea ce gândim, credem, chiar dacă asta contravine puțin logicii și rațiunii normale?
Știrile false sunt atractive pentru unii oameni, le alimentează reprezentarea că sunt speciali, că au acces la informații secrete pe care ceilalți nu le posedă. Deseori informațiile sunt intuitive, sunt atractive din punct de vedere cognitiv. Ele ne alimentează credințe pre-existente că există o conspirație mondială, că există puternice grupuri de interese în spatele marilor întâmplări ale istoriei, că există planuri și strategii ale unor oameni care vor să câștige ceva de la noi, că nu există întâmplări (virusul nu apare aleator, ci este creația cuiva).
Deseori oamenii dau mai departe asemenea informații chiar dacă nu cred foarte mult în ele pentru că distribuirea lor aduce beneficii personale: atenție, reputație, apartenența la un grup de vizionari, atacul la adresa unor inamici reali sau imaginari etc. Însă nu întotdeauna vom vedea că cei care afirmă că cred în adevărul acestor știri vor și acționa ca și cum cred cu certitudine în acestea.
Multă lume afirmă, mai în glumă, mai în serios, că după această pandemie o să asistăm la o grămadă de divorțuri sau despărțiri. Nu e cumva ciudat, adică ești izolat, se presupune, alături de persoana pe care o iubești, o respecți. Și atunci, de unde aceaste afirmații (care, apropo, nu sunt puține)?
Fără să fiu un expert în domeniu, aș putea să speculez că iubirea și respectul din viață de cuplu fără izolare sunt determinate și de restul interacțiunilor pe care le avem în afara cuplului. Relațiile funcționale de cuplu sunt rareori exclusive și monopolistice, ci mai repede sunt în echilibru dinamic cu restul constelației de relații personale. Probleme pot apărea atunci când viața socială se restrânge foarte mult, când suntem uneori nevoiți să interacționăm mai mult decât ne dorim cu cineva, în domenii ale vieții în care găseam sprijin sau înțelegere cu alți oameni.
Nevoile noastre rămân, însă singura sursă disponibilă (partenerul) s-ar putea să nu poată sau să nu vrea să joace acest rol foarte costisitor și important, ceea ce poate da naștere la tensiuni. Mai mult, s-ar putea ca unele relații de cuplu să se bazeze pe ceea ce Simmel numea "minciună vitală", o formă de (auto-)înșelare care evită conflicte sau frustrări personale, iar pandemia s-ar putea să aducă o formă de adevăr dureros ce poate duce chiar la despărțire.
Cum facem față în aceste zile la izolare. Până la urmă suntem animale sociale, așa cum Aristotel sublinia în cartea sa "Politica". Suntem obișnuiți să fim atât de îndepărtați unii de alții, să trăim cu limitări în a ieși afară când vrem, unde vrem și indiferent de oră?
Componenta socială a vieții noastre este imens de importantă, fiind o trăsătură care ne ridică mult peste nivelul de socialitate al altor specii. Măsurile de izolare sunt profund contraintuitive, vin exact împotriva înclinațiilor care au construit societatea și cultură umană. (detalii aici)
Organismele noastre au adaptări și înclinații pentru afecțiune, intimitate, comunicare verbală și non-verbală, și capacitatea de a fi un agent autonom în relație cu ceilalți. Toate acestea sunt suspendate pentru un motiv justificat din punct de vedere epidemiologic, însă putem să ne dăm seama rațional de binefacerile acestora însă să le simțim ca fiind costisitoare din punct de vedere emoțional și social.
Mai mult, viața într-un spațiu fizic limitat este una complet diferită de ecosistemul pentru care a evoluat mintea și corpul uman. Nu este întâmplător că privarea de libertate sau izolarea forțată au fost și sunt folosite că pedepse, întrucât acestea produc un cost foarte mare indivizilor pe care vrem să îi sancționăm.
Cum ne vom raporta ca societate la această pandemie după ce a trecut? De exemplu, marile șocuri sociale din istoria recentă, au lăsat urme adânci în societatea noastră, fie la nivel global (cele două Războaie Mondiale), fie la nivel local (11 septembrie în SUA, tsunamiul din Japonia și dezastrul de la Fukushima, accidentul de la Cernobîl etc). Adică după evenimente atât de șocante la nivel social, psihic, lucrurile s-au schimbat, liniaritatea vetii de până atunci a suferit o modificare. Putem vorbi de așa ceva și în cazul pandemiei actuale?
Cred că cel mai important efect pe termen lung va fi povestea sau poveștile ce vor rămâne după pandemie. Va fi un moment focal, pe care toți ni-l vom aminti, va constitui un reper în evaluarea celorlalți oameni, a instituțiilor sociale, a statelor, a ideilor ce au fost implicate în viața cu coronavirus. Chiar și după încheierea sau controlarea pandemiei, aceste narațiuni vor deveni cvasi-mituri cu efecte reale asupra deciziilor și reprezentărilor noastre în viitor.
Acest material face parte din seria de articole "#UnSfatpeZi. Soluții pentru azi și sfaturi pentru mâine", susținută de Banca Comercială Română, în contextul pandemiei COVID-19. Pentru mai multe sfaturi, intrați pewww.scoaladebani.ro/unsfatpezi
0
3
