Aceasta este povestea a doi oameni care s-au îndrăgostit la 14, respectiv 15 ani și s-au căsătorit șapte ani mai târziu. Și-au dorit enorm un copil, însă drumul până la realizarea acestui vis a fost anevoios și total diferit față de cum și-l închipuiau. Până să-și strângă fetița în brațe, au trecut 15 ani. Timp în care au luptat cu infertilitatea, au făcut tratamente peste tratamente și proceduri peste proceduri. În cele din urmă, au ales calea adopției. În speranța că va ajuta și alte femei care se luptă cu infertilitatea, mama ne-a scris povestea „travaliului” ei de 15 ani și a primei întâlniri cu fetița care îi este astăzi fiică. Povestea ei face parte din campania „Pe umerii mamei”, un demers jurnalistic al Totul Despre Mame de conștientizare a vulnerabilității femeilor care trec sau au trecut prin situații complicate.
„Ne-am îndrăgostit foarte tineri, copii, eu aveam 14 ani, el 15. Practic, am crescut împreună. Ne-am căsătorit când eu aveam 21 de ani, el 22, iar după câțiva ani ne-am hotărât să ne mărim familia. Ajunsesem în momentul în care nu doar că ne doream un copilaș, dar ne și simțeam pregătiți să avem unul. Doar că acesta nu mai venea…
Trei inseminări artificiale și două fertilizări in vitro nereușite
Am făcut mai multe analize amândoi, în urma cărora am aflat că problema era moștenirea genetică defectuoasă a soțului. Ar fi bine dacă bărbații ar conștientiza că și ei pot fi cauza infertilității într-un cuplu. Noi am fost norocoși, măcar am avut un diagnostic. Multe cupluri sunt declarate perfect sănătoase și, totuși, bebe întârzie să apară.
Știam clar că șansele de a avea un copil pe cale naturală erau infime. Am decis că dacă nu se va întâmpla miracolul până la împlinirea vârstei de 35 de ani, vom adopta un copil. Această hotărâre a crescut cu noi timp de mai bine de 10 ani. Au urmat ani de tratamente, încercări, lupte, dezamăgiri. Am trecut prin trei inseminări artificiale și două fertilizări in vitro, toate nereușite. La a doua fertilizare, am aflat că am fibrom intrauterin, probabil un efect secundar al tratamentelor hormonale.
A fost o perioadă lungă, cu suișuri și coborâșuri. Au fost momente când plângeam la vederea unei femei gravide sau a unui copilaș. Procedurile n-au fost insuportabile, dar nici plăcute. Însă scopul scuza mijloacele. Pentru mine, a contat că întotdeauna știam ce se întâmplă, nu mă lăsam până nu mi se explica tot. Ascultând explicațiile doamnei doctor și riscurile la care mă expuneam, m-am întrebat: vreau doar să nasc un copil sau vreau să-l și cresc? Trebuia să ne gândim foarte bine…
Cea mai grea a fost teama de a aduce pe lume un copil bolnav. Simțeam că «forțez» cumva natura. Nu știu cum aș fi făcut față dacă aș fi adus pe lume un copil bolnav. La a doua fertilizare m-am rugat la Dumnezeu să-mi dea copilașul doar dacă e sănătos. Poate sună a egoism, dar n-aș fi suportat să-l văd chinuit o viață întreagă. În cele din urmă, am renunțat la tratamente definitiv și am mers pe calea adopției. Și bine am făcut!
