De când am început să scriu acest serial (La braț cu autismul), mi-am făcut mai mulți prieteni ca niciodată. Bine, virtuali, dar cum aș fi putut să schimb o vorbă, fie ea și pe mesaje, cu oameni din toate colțurile țării? Mulți sunt la început de drum, mă întreabă despre semnele autismului, despre cum am acceptat eu diagnosticul lui David, și mai ales vor să știe dacă nu cumva copilul lor poate chiar nu are autism și o să scape repede de frică.
Acesta a fost motivul pentru care azi m-am întors cu gândul în timp și am decis să scriu un episod despre semnele autismului copilului meu. Eu nu sunt psiholog, nici medic, nici vreun expert cu patalama și diplome lucioase agățate pe perete: sunt mama lui David și mă pricep fix la autismul copilului meu. Am înțeles la timp că autiștii, asemenea oamenilor în general, sunt unici, diferiți și nu merită să-mi compar copilul cu nimeni.
Cel mai important semn al autismului apare atunci când tu, ca mamă, simți că ceva nu este în regulă cu copilul tău
Într-o zi, după un an și jumătate, pur și simplu am simțit că David se schimbă, regresează, că David nu este asemenea celorlați copii. Lucram la o revistă de parenting și știam toate standardele de dezvoltare, aveam experți la îndemână, experți cu care puteam vorbi despre orice și eram conștientă că, din punct de vedere cognitiv-comportamental, ceva nu este în regulă. Am așteptat să împlinească vârsta de doi ani ca să încep evaluările, să-mi certific sentimentul ăla că „nu e în regulă!”
CITEȘTE CONTINUAREA PE TOTUL DESPRE MAME
