Pandemia de COVID-19 poate fi secvențiată pe un început al ei, în care în special copiii cu autism, dar și cei cu tulburări de atenție, cumva paradoxal, au evoluat foarte bine, pentru că le-a plăcut educația online. După aceea, a urmat o perioadă în care, într-o formă insidioasă, s-a instalat o formă de anxietate cauzată de toate discuțiile din presă, familie, din toate mediile comunitare, care se refereau la numărul de bolnavi de COVID, la numărul de morți, spune psihiatrul Alexandru Popescu.

Dr. Alexandru Popescu, medic psihiatruFoto: Hotnews

Autor al unei teze de doctorat la Oxford dedicată lui Petre Țuțea, al cărui discipol se consideră, publicată în monografia ”Petre Tutea: Between Sacrifice and Suicide”, Alexandru Popescu este medic psihiatru la Oxford, lucrând cu copii și adolescenți afectați de autism și de ADHD, tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate.

Am încercat să vedem ce a însemnat pandemia pentru acești copii, care a fost implicarea pishiatrului, dar mai ales a statului în această problemă.

Ionuț Baiaș. Dumneavoastră faceți psihiatrie comunitară cu adolescenți și copii cu autism și ADHD. Cum a fost pandemia în 2020-2021 pentru acești copii?

Alexandru Popescu: Răspunsul trebuie să fie unul nuanțat, pentru că, atât cât am putut să văd eu din experianța mea personală clinică, cât și din ceea ce am citit, în cercetarea care se face în Oxford, referitor la copii și adolescenți, în această perioadă, putem să secvenționam pandemia, pe un început al ei, în care în special copiii cu tulburări din spectrul autist, dar și cei cu tulburări de atenție, cumva paradoxal, au evoluat foarte bine, pentru că le-a plăcut educația online, le-a plăcut foarte mult să exploreze universul acesta virtual și forma de a interacționa cu profesorii lor.

După aceea, a urmat o perioadă în care, într-o formă insidioasă, s-a instalat un fel de anxietate, care nu cred că era legată de mediul virtual în care ei interactionau cu profesorii, dar cred că era cauzată de toate discuțiile din presă, familie, din toate mediile comunitare, care se refereau la numărul de bolnavi de COVID, la numărul de morți, pentru că în Marea Britanie a fost un număr mare de victime și au fost diverse abordări.

La început s-a considerat că această imunitate de turmă trebuie încurajată, și cred că vor urma tot felul de discuții legate de modul în care a fost abordată pandemia. Dar, ca să revin la copii, aceștia au explorat și însușit, cumva, mediul acesta educațional online. Sigur, ei sunt eficienți în munca pe computer pentru că sunt generațiile acestea deosebite de generația mea, eu considerându-mă un „computer idiot”. Ei au o disponibilitate nativă pentru această interacțiune digitală. Dar, anxietatea de care vorbeam este una pervazivă. Cred că efectele ei nu s-au încheiat.

În clinica mea, este tot mai clar că trebuie să începem să nuanțăm felurile de anxietate. Așa cum autismul este considerat un spectrum, de aceea se cheamă autism spectrum disorder. Am impresia că și anxietățile trebuie să fie cumva clasificate și abordate din punct de vedere clinic, terapeutic, în funcție de fenomenologia lor.

Din experienta mea, anumite cazuri au devenit mai abordabile

I.B. Ați spus că s-au făcut studii la Oxford asupra stării acestor copii. Pe ce anume v-ați axat, ce anume ați vrut să vedeți prin aceste studii?

A.P. Este foarte important să poți să asiști educația copiilor cu nevoi speciale, în general copii care au o tulburare de dezvoltare, neurodevelopmental disorder. De obicei, ei pot avea comorbidități, adică nu neapărat un diagnostic pur de autism, ci se pot combina cu deficit de atenție, dar și cu alte elemente. De asemena, în fenomologie se poate ajunge la deliberate self harm, adică automutilarea, care să fie, foarte adesea, provocată de anxietate, nefiind neapărat rodul unei tendințe suicidale.

E foarte important să asiști copilul, să limitezi pierderile, dar pe de altă parte, este o cercetare deschisă și învățării a ceva pozitiv din această pandemie și din modul acesta de interacționare al copiilor prin intermediul acestui ecran. Nu sunt niște concluzii finale. Este limpede în ceea ce ne privește pe noi, clinicienii, am învățat cum se poate face mai bine clinică în acest mediu virtual.

În experienta mea, anumite cazuri au devenit mai abordabile, din perspectiva mea. De exemplu, cazul unei adolescente de 16 ani cu autism și o istorie traumatică complexă, cu care nu puteam să comunic lesne, în clinică, față în față, de când ne vedem prin intermediul skype, a început să stabilească contactul vizual, deși e greu să pretind că ne privim în ochi unul pe celălalt. Dar, își lasă față filmată, și mai ales a început să îmi dea mult mai multe detalii personale, pe care altfel le-aș fi aflat într-o formă colaterală, de la părinții ei.

I.B. Există și un revers al medaliei, copii care se închid în mediul acesta online?

A.P. Există un revers, dar este greu de abordat. Din perspectiva mea, sunt familii unde COVID-ul a pătruns. Datorită faptului că, în general, copiii nu sunt afectați atât de serios cum sunt părinții lor, ei întră într-o perioadă de carantină și toată dinamica din interiorul familiei se schimbă. Dacă în această dinamică există și un copil cu tulburări persistente, care nu țin de pandemie, fiind aprioric acolo, modul de relaționare al părinților se schimbă. De multe ori, acești copii au nevoie de mai multă atenție. Din punctul acesta de vedere este un haos familial. Noi avem rețele, posibilități de a ajunge la familie, totuși, se bate la ușă și se interacționează cu cei care nu sunt izolați. Din punct de vedere al logisticii intervenției terapeutice, cazurile acestea sunt catastrofice, într-un anume fel.

I.B. Cum se apelează la această terapie? Statul o susține financiar?

A.P. Eu fac psihiatrie comunitară. Practic, lotul meu de bolnavi a crescut puțin, fiind o asistență gratuită. Statul asistă gratuit toți copiii, fără nici un fel de discriminare. Profesorii și noi, clinicienii, ne facem datoria, că să vorbim în termenii aceștia militari, pentru că este o situație de război, vă spun drept, cu atât mai mult cu cât am și pierdut colegi în perioada asta, și atunci, noi înșine am fost afectați.

I.B. A fost vreo categorie de vârstă mai afectată decât celelalte?

A.P. Cei mai afectați cred că sunt cei de școală primară. Chiar cei care nu aveau un diagnostic de autism sau de deficit de atenție se comportă ca și când ar avea unul. Practic, devin mult mai puțin sociabili, mai iritabili. Se ajunge foarte greu la o formă de comunicare. E foarte important să ții un anume fel de jurnal, foarte simplu, pentru a se putea lua pulsul și a se preveni, pentru a nu se ajunge la situațiile de criză, când anxietatea autistă poate să ducă la forme exacerbate care necesită altfel de intervenții, inclusiv sedare, câteodată.

I.B. Numărul cazurilor în rândul adolescenților, și nu mă refer doar în cazul celor cu problemele amintite, a crescut în această perioadă?

A.P. Nu pot să emit o judecată de valoare, nu pot să spun treaba asta, pentru că evaluările s-au făcut mult mai greu. Au fost perioade în care nimeni nu a lucrat în clinică. Toți membrii echipelor noastre, noi având echipe multidisciplinare, care adaugă psihiatrului lucrătorul de asistență socială, psihoterapeutul, fizioterapuetul și așa mai departe, toți au lucrat de acasă. Condițiile au fost destul de stresante și pentru noi și nu s-au putut face evaluări. Este o listă de așteptare destul de lungă la care de abia acum începem să lucrăm.

”Viitorul va duce la un fel de hibridizare între școala online și cea fizică. Creativitatea este stimulată în aceste condiții. Modul de interactiune este schimbat pentru totdeauna”

I.B. Sunteți și părinte, ce vă zic copiii despre perioada asta? Ce le lipsește, ce îi afectează cel mai tare?

A.P. Nici nu mă gândesc înainte de a vă răspunde. Am impresia că, la Oxford, copiii mei sărbatoresc într-un anume fel educația online. Fetița mea nu este deloc afectată, ea făcând artă. Băiețelul este mai mic și a fost mai afectat, vorbind de un băiat de 12 ani. Din perspectiva mea, el stă mult prea mult pe xbox, își petrece prea mult timp online cu prietenii, dar am reușit să găsim un fel de antidot în momentul în care am luat un cățel , și acum au niște responsabilități care îi obligă să facă exact ceea ce încercam să spun mai devreme. Adica să petreacă mai mult timp în aer liber, să interacționeze între ei, sau să interacționeze cu acest animal minunat care îi solicită foarte mult.

I.B. Vedeți școala online că pe o soluție temporară sau una pe termen lung?

A.P. Nu cred că există un răspuns alb sau negru. Cred că viitorul va duce la un fel de hibridizare între școala online și cea fizică. Creativitatea este stimulată în aceste condiții. Modul de interactiune este schimbat pentru totdeauna.

I.B. Chiar suntem dispuși să renunțăm la o parte din socializarea fizică și să trecem în acest mediu online fără să fim afectați?

A.P. Personal, eu nu cred lucrul acesta. Cred că suntem definiți prin relația pe care o avem cu creația lui Dumnezeu, natura. Nu știu dacă este o sincronicitate, sau o cauzalitate, dar vedeți că se pune tot mai mult accentul pe ecologie, pe schimbările climatice, pe responsabilitatea pe care o avem pentru mediu. Cred că, în acest context, pe de-o parte, noi vom folosi tehnologia care evoluează la o viteză formidabilă, dar situarea în natură cred că este esențială pentru dezvolatarea oricărei persoane.

I.B. Ce sfaturi ați avea pentru părinții acestor copii, din România? La ce să fie atenți în această perioadă, la copiii lor?

A.P. Cred că trebuie să fie mai permisivi. Pe de altă parte, copiii aceștia au nevoie de o anume structură. Există conflicte între copii. Sunt copii care au programări la clinică și au frați sau surori, iar relațiile dintre ei sunt afectate. Sfatul este să îi încurajeze pe copii să iasă în aer liber, să facă sport, să socializeze atât cât se poate, dincolo de forumurile online, care sunt inerent folosite de copii în perioada asta mai mult decât în perioadele normale.