"Moasa" ziarelor

de Adriana Stanciu     Monitorul de Iasi
Sâmbătă, 4 decembrie 2004, 0:00


Baiatul de 13 ani si-a inchis atunci copilaria intr-o masina, iar de atunci fiecare zi l-a dus tot mai aproape de literele care s-au “lipit” cu atata drag de el.



Nici acum, la cei 71 ani pe care ii poarta in buletin, nu si-ar trada “soata” cu care si-a unit destinele in ’46.



Privindu-l, nu-mi pot retine nedumerirea. “Cum poate rezista omul asta noapte de noapte, mereu dupa acelasi program, de la 10 seara pana la cinci dimineata?”. Rostita, intrebarea mea isi afla grabnic si raspunsul. “M-am obisnuit”. Scurt, dar fara echivoc.



Ar putea sa motaie in fata unui televizor, ar putea citi o carte. Ar putea sa uite ca trebuie sa ia tramvaiul in fiece seara, cand altii se intorc de la slujbe.



A ales sa mai adauge un leu la pensia de 3,5 milioane pe care i-o aduce acum postasul. Poate ca nici nu ar fi putut sa “divorteze” de meserie, dupa ce in urma cu opt ani si-a sarbatorit “nunta de aur”.



In 1950 a obtinut certificatul de absolvire a scolii profesionale, acum si-a trecut la catastif 58 ani de activitate. “La 13 ani stiam cum se misca o masina, mai ales ca de la cinci ani am intrat cu tata in tipografie. Cu toate astea, am intrat la 13 ani ca ucenic, cu dezlegare, pentru ca dupa lege se intra la 14 ani.



Dupa ce mi-am luat carnetul de lucrator, in 1950, am mers pe picioarele mele. Castigam binisor, cu toate ca in meseria mea se castiga prost”, spune cu mandrie nea Gulie.



Tot in miros de cerneala tipografica si-n tacanit de roti a cunoscut-o pe cea cu care isi imparte acum bune si rele. “Eram vreo 220 persoane la tipografie, si fete, si baieti, iar eu eram asa cum eram, tanar si frumos. Aveam de unde alege”, povesteste cu o umbra de nostalgie dupa zilele in care ochii fetelor il urmareau cu drag.



Din toate, una l-a prins in mreje, innadite atat de bine, incat nici pana acum n-a reusit sa scape.



Cladirea ONU, stramutata in zona industriala



De peste opt ani isi supravegheaza colegii mai tineri, nu care cumva sa nu iasa nuanta potrivita pe eticheta. Doamne-fereste sa scape mai multa culoare pe randurile care a doua zi vor starni sau nu interesul cititorilor. Locul in care sta pana ce iese de pe poarta ultimul ziar e supravegheat de camere video. Le-am observat miscarea abia la plecare, cand urcam in masina.



Aveam sa ajung intai la redactie si apoi acasa.



Prima mea intalnire cu mos Gulie s-a petrecut fara ca el sa stie. Ca in atatea alte dati, iar pierdusem ultimul tramvai. N-am avut incotro si mi-am asteptat colegii.



In noaptea aceea, l-am zarit pe tipograf de pe geamul masinii cu care intrasem in curtea editurii. Abia dupa ce ne-a facut semn de libera trecere portarul am ajuns la mos Gulie.



Nu m-am abtinut sa compar toata operatiunea cu intrarea intr-o cladire a Organizatiei Natiunilor Unite. Bara odata ridicata dupa OK-ul primit de portar prin statia de emisie-receptie, am patruns in curtea larga.



Dupa un consemn stiut deja, baietii mei i-au predat barbatului putin chel calcurile. Pe ele s-au intiparit tot ce iesise din mainile noastre dupa o jumatate de zi de “talpa” si alte cateva ore petrecute in fata calculatorului. Printre impresiile de peste zi aruncate in redactie sau printre glumele care mai descarca stresul secetei de subiecte s-au ales si paginile.



La o asa atmosfera, nu-i de mirare ca ajungem de fiecare data ultimii la tipografie. Asta o stiu de pe evidenta tinuta strict de barbatul care si-a petrecut peste jumatate de veac in fata linotipului si a rotativei. “Daca vine pe la unu, iese mai repede ziarul, dar la doua si ceva, cum s-a intamplat acum, o sa iasa mai tarziu.



Ii mai cert eu pe baietii care aduc calcurile, dar tot tarziu ajung”, rosteste mai bland decat banui eu ca ii “alinta” pe colegii mei. Drept dovada, imi arata foaia in care si-a notat fiecare “vizita” a trimisilor redactiilor din Iasi, Suceava, Bacau, Vrancea sau Roman.



Consecventa, redactia noastra a reusit sa-si pastreze primul loc...din capatul listei. Incerc sa-mi iau de data asta o parte de vina asupra-mi. Stiu ca le-am incetinit ritmul tehnoredactorilor. Au asteptat mai mult decat de obicei sa poata aranja articolele in pagina.



Ultimele ziare care ies de pe poarta tipografiei pentru a fi imprastiate apoi prin targ sau pentru a lua drumul noroaielor de la tara nu sunt ale noastre, ci ale altui cotidian.



“Am eu o “simpatie” pentru redactorul-sef de acolo, asa ca ii las sa plece ultimii”, rosteste sagalnic seful manuitorilor cernelei tipografice, a rotativei si a masinilor din care ies teancuri de etichete.



Nu vreau sa-mi inchipui cat asteapta soferii ziarului respectiv in spatele barierei.



Paznicul nu vrea cu nici un chip sa o ridice pana ce nu aude acel “pot sa vina” in statia de emisie-receptie.



“Foamea” ziarelor, hranita cu 20 kilograme de cerneala si 700 kilograme de hartie



Fotoreporterul si redactorul sef adjunct ma peradu cu arme si bagaje pe mana lui mos Gulie. Regulile sunt stricte. Nu-l putem fotografia printre masinile de acolo si nu putem imortaliza rotativa pentru ca nu are unda verde de sus, de la patron.



Ne conformam, pentru ca nu avem incotro. Cateva poze tot i-am smuls, pentru a impaca si capra, si varza. Cat si-a facut “pozarul” nostru treaba, nu mi-am putut struni curiozitatea si am aruncat un ochi prin preajma. Am ocolit cu grija hardughiile care tacaneau de zor.



Mirosea a cerneala, era cald si bine. Unul dintre angajatii tipografiei s-a aratat dispus chiar sa-mi explice cum ies din fiecare cuva verdele, negrul, rosul sau albastrul.



La urma tot gazda mea din noaptea asta isi va spune parerea si va ajusta pe ici, pe colo nuantele. Anda si Laura asteapta, calde inca, sa ajunga in magazine. Vor starni pofta de ciocolata si actualizand iar si iar experimentul lui Pavlov.



Dupa sedinta foto, ma conduce in hale mai friguroase sau mai calde, dupa inaltimea tavanului. Dupa ce trecem de cateva usi, ajungem pe un coridor curat, care aduce mai mult cu holurile unei institutii.



Primul popas e la tanarul care taie de zor cu foarfecele calcurile primite de la redactie. Nu stiu daca e o simpla coincidenta, dar a ajuns tocmai la paginile noastre.



Lipite mai apoi cu banda adeziva, decupajele sunt trimise catre o alta camera, in care vor imbraca o armura metalica. In zaua lucitoare ca o armura de cavaler templier, randurile vor merge apoi in alta incapere, cterse de orice urma de grasime si mai apoi introduse in rotativa.



Tinerelul cu caciula trasa sus pe crestet “hraneste” dintr-o galeata o “gura”, in care potriveste cerneala tipografica. Dupa spusele sefului sau, toate ziarele cu care se “lupta” sapte oameni consuma pe noapte aproximativ 20 kilograme de cerneala si 700 kilograme de hartie.



Asa se explica prezenta sulurilor imense de hartie care-si asteapta randul intr-o hala din apropiere.



Pentru ca intarziasera calcurile in seara asta, la rand intrase o carte religioasa. “Cearsafurile” kilometrice de deasupra intra nestingherit pe rotativa, in timp ce altele isi asteapta randul. Miroase frumos.



Dupa ce cartea a “vazut lumina tiparului”, a ajuns acum si momentul imprimarii titlurilor de maine din Monitorul.



Rotativa e grea, asa incat trei oameni isi dau ghes sa o ridice si sa o aseze pe fagasul trebuincios. Ziarul in sine e ca painea calda, se lucreaza la foc continuu, arunca o vorba un alt tanar din echipa lui mos Gulie.



Unul dintre barbatii intre doua varste isi cearta colegul care n-a asezat bine rotativa. “A ajuns mai tarziu ziarul si de asta sunt nervosi”, spune batranul care, dupa cum spune o vorba, se tine inca verde.



“Ziarul este un instrus neplacut intr-o tipografie”



Cu toate ca ii trec prin maini atatea ziare, citeste la cald doar titlurile, le rasfoieste, cum marturiseste.



Dimineata isi umple geanta mare, de postas, cu “painile” din “brutaria” sa si le imparte vecinilor de bloc.



Uneori mai uita sa le aduca si unii nu-i trec asta cu vederea, dojenindu-l pentru ca nu si-a adus prinosul de informatie citita mai apoi de nerasuflate.



Pentru el insa isi cumpara Libertatea si Gazeta Sporturilor. Acum, daca deschizi orice ziar, e imposibil sa nu vezi o femeie goala, observa tipograful.



Nici cu indragostitii de azi nu se impaca. “Candva o femeie avea respectul ei, demnitatea ei. Acum mergi pe trotuar si ei se saruta in mijlocul lui, fara nici o jena. O astfel de legatura ar trebui sa fie ceva intim, neimpartasit lumii intregi”, se revolta barbatul de 71 ani.



Cu toate ca isi trece mainile in fiece noapte peste ziare, tot mai dragi ii sunt cartile.



“Ziarul e un instrus neplacut intr-o tipografie. Pentru ca trebuie sa apara dimineata, te forteaza sa-l faci noaptea. In fond, nu-i un imprimat de arta, ci unul pe care-l folosesti intr-o zi si-l arunci. Cand faci o carte insa, cu mare drag trebuie sa o faci ingrijita, curata, pentru ca ramane peste sute de ani.



In biblioteca mea am carti de acum 50 de ani, iar in timp s-au adunat peste 500 de volume. O parte le-am luat in rate, iar altele le-au cumparat fetele mele. Dupa ce au crescut, voiau si ele sa mearga sambata si duminica la un film. Le dadeam cinci lei, pentru ca filmul era trei lei si o prajitura un leu si cincizeci de bani.



Le dadea si ma-sa cinci lei, iar ele cheltuiau doar cei cinci lei ai mei si de restul isi luau carti”, rememoreaza iubitorul slovelor insiruite pe coli albe.



Acum, peste cinci sute de volume sunt la dispozitia nepotilor, atrasi mai mult de calculator. “Calculatorul asta e moarte curata, te nenoroceste la ochi. Ce e asta internetul? Dar ce frumos e sa citesti o carte!”, “complimenteaza” minunea tehnologica mos Ilarion.



Fiecare litera avea casuta ei, dar atoate-stapan era tartorul “bun de tipar”



Razboiul s-a simtit abia tarziu, intr-un martie de 1944, cand frontul s-a apropiat de Movileni, Podu Iloaiei si Stanca Roznovanu.



Pana atunci, in tipografie se lucra in acelasi ritm, ca si cum zvacnirile lumii ar fi fost simple povestiri rostite la gura sobei. In linistea tulburata din cand in cand de cateva lovituri de tun, ieseau de sub tipar Moldova Libera, Prutul si Opinia, sau Lunea, ziare “mosite” pe strada Stefan cel Mare, in cladirea Catedralei catolice.



Atunci era democratie, dar lucrurile s-au intors cu 180 grade dupa 23 august 1944. “A fost o trecere foarte grea. Nu eram obisnuiti sa fim controlati de toate cele si se simtea diferenta. Ziaristii stiau pana atunci regula de aparitie a articolelor in ziar, fara a mai fi controlati de nimeni.



Acum era nevoie de acel “bun de tipar”, care se dadea de ziaristi la fata locului”, isi aminteste barbatul in halat albastru. Nelipsitului pix de acum i-a fost candva antemergator creionul chimic, cu care isi scria stirile gazetarul. Pentru ca literele se “culegeau” la mana, tipograful citea fiecare cuvant, iar fiecare litera avea casuta ei.



Dupa indicatiile reporterului, textul era cules cu un anumit corp de litera, iar mai apoi, dupa ce intreg textul fusese imprimat, textul primea un titlu care reprezenta de fapt o fraza din intregul text dat spre tiparire.



Opt sute de mii de “Scantei” - tributul platit comunismului



Pauza n-a facut nici atunci cand i-a sosit vremea sa mearga la oaste. Si-a luat meseria in bocceluta si a ajuns cu ea la Bucuresti, iar sefii i-au cerut sa isi puna si aici mainile la treaba pentru “binele tarii si a poporului”. Timp de doi ani, regulamentele si cursurile militare, brosurile, toate i-au ajuns in fata pentru a le “dadaci” si a le “instrui”.



Din cei 17 tipografi, doar patru erau din provincie. Ieseanul nostru facea echipa cu un sibian, un timisorean si un oradean. Si aici literele erau culese, dar pentru ca baietii descoperisera o tipografie mare in apropiere, randurile ajungeau la linotip. “Era o masina atat de mare, ca dulapul asta”, imi arata un dulap de vreo doi metri.



Apasai pe o tastatura si linotipul iti dadea matrita, dupa cum spune nenea Ilarion, fapt care usura truda de pana atunci.



Detasat la Calarasi, soldatul de atunci a ajuns sa tipareasca si Scanteia, organul oficios al partidului. Aici a facut cunostinta cu masina ruseasca adusa de comunisti, masina cu 32 guri care scotea intr-un ritm mult mai rapid paginile de propaganda. “Stirile” erau trimise de Ager Press, principala sursa de informatie de atunci. “Erau niste cheltuieli enorme.



Se tipareau cate 10 sau chiar 16 pagini, impachetate apoi. Ziarul se tiparea in doua editii, iar prima trebuia sa fie gata pana la ora 18. Ager Press-ul trimitea ultimile stiri pana la ora 24, iar editia a doua trebuia sa ajunga in provincie pana la doua, pentru ca era diagrama. Dupa primea “bun de tipar”, ziarul era vazut apoi de capul limpede, care citea stirile direct din masina.



La 5.30 eram gata cu o suta de mii de exemplare”, spicuieste din amintiri nea Gulie.



Intors la Iasi, fostul soldat a continuat sa lucreze la ~ntreprinderea Poligrafica, unde a tiparit timp de 17 ani si ziarul Flacara Iasului, care pe atunci avea un tiraj de o suta de mii de exemplare. ~n 1990, la 57 ani, i-a venit timpul sa isi incheie socotelile cu slujba de pana atunci si sa se odihneasca, dupa o viata in care a “mangaiat” sute si mii de pagini.



La acea vreme primea o pensie de 2.905 lei, iar dolarul era 21 lei. Dupa un an insa, nu s-a mai multumit cu banii acestia si s-a ingajat la Europa Nova, trustul de presa patronat de Iosif Constantin Dragan, primul in topul miliardarilor.



“Mestere, as vrea sa fie ca la Milano! Vreau curatenie si disciplina!”, i-a spus atunci bogatasul, iar tipografia s-a ridicat incet-incet din moloz, incat in ultima vreme calcai pe mocheta atunci cand patrundeai in interiorul sau. Acum a poposit la Polirom, unde l-am gasit tarziu, in noapte.



“Nasii” pregatesc fese din celofan



N-am apucat sa adorm de-a binelea pentru ca m-au tinut pe picioare “chinurile facerii” ziarului nostru. Noaptea alba mi-a fost recompensata cu emotia de a pune prima din redactie mana pe ceea ce adunasem toti intr-o zi de teren.



Calda, pagina a ajuns sa fie “infasata”in celofan abia dupa ce cateva zeci de ziare-rebuturi au ajuns la cos, alaturi de alte cotidiane si de fituicile electorale tiparite in noaptea dinaintea zilei in care orice tip de propaganda a fost interzisa.



Se pare ca unora nu le-a pasat si ca amenda pe care ar trebui sa o primeasca pentru incalcarea regulilor e infima comparativ cu febra nebuna a atragerii cat mai multor voturi pe ultima suta de metri. Dupa ce a terminat, nea Gulie si-a deschis statia, dar apelul sau a ramas in vant. Paznicul nu dadea nici un semn de viata. Pesemne adormise, chicoteam in sinea mea.



Dupa ce l-a trezit cel care are sa citeasca in noaptea asta propria poveste in paginile care-i vor trece prin maini, masina noastra a primit unda verde sa intre in curte si sa ridice ziarele. Ce as mai fi putut sa-i spun atunci lui nea Gulie? Obosita, dar multumita ca am ajuns pana aici, am adormit dupa o ora in patul care m asteptase atata vreme.



Acum “insir pe ata” ultimele boabe ale povestii. “Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura (Marcu, XVI, 15)”, regasesc pe o pagina din cartea religioasa tiparita in acea noapte. Adevarate sau mimand doar adevarul, fardate pe cat posibil sau curate, ziarele au ajuns deja pe tarabe.



Maine vine randul altora, iar poimaine isi vor face loc in chiscuri alte si alte titluri, propovaduind informatia in tot Iasul.








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.

















80 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI



Hotnews
Agenţii de ştiri
Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by