Despre sistemul sanitar s-a vorbit si se va mai vorbi. Despre lipsa de igiena s-a vorbit si se va mai vorbi, la fel ca despre dezorganizarile din sistem - oricare ar fi sistemul. Despre „numai la spitalul din Turda sa nu ajungi!” s-a mai vorbit. Atunci noi despre ce sa mai vorbim? Pai ia sa vedem!

Cladirile, in sine

Cladirile, in sine, atat cladirea dispensarului policlinic cat si cea a spitalului „nou” raman doar monumente arhitecturale ce amintesc vag de Ceausescu si de cum se construia atunci. Cladirea spitalului „vechi”, partea unde e sectia de ginecologie, ramane... sa mai cada doar toata tencuiala de pe ea de tot ca sa fie zidul mai atragator dezbracat la pielea goala.

Constructii care, in loc sa-ti dea sentimentul de siguranta, fie iti amintesc de cozile „cu scaunelul” la lapte sau unt, fie te indeparteaza de trotuarul pe care ar putea sa iti pice tencuiala in cap.

Totul a inceput saptamana trecuta, joi, spre dimineata. Intram in policlinica cu o trimitere la radiologie. Facem stanga catre fisier adulti unde am zabovit ceva, dupa care ne indreptam chiar spre cabinet unde un tanar care astepta si el ne informeaza: „Daca ai trimitere, astepti aici.”, „Dar e cineva inauntru?”, intrebam.

"Pai la fisier zicea ca vine la 10, dar nu e nimeni”, raspunde un domn usor iritat. Da, ceasul arata ca trecuse de ora 10. Asteptam. Pe jos, in policlinica, langa usa spre curtea interioara, pene de porumbel. In curtea interioara, pene si rahati de porumbel; doar eram intr-o institutie sanitara...

Iesim la o tigara. Intr-adevar tutunul dauneaza grav sanatatii, dar nu te enerveaza ca asteptatul la un medic care nici macar nu era in zona. Aerul rece si un alt domn care fuma erau o companie suficienta deocamdata.

Dupa un telefon de la serviciu gen "Vii?”, "Vin, dar nu chiar acuma, ca astept la radiologie” „Pai atunci mai vii maine, ca acolo te mananca sfintii” imi termin tigara si intru. Poate chiar am sansa sa ii vad si eu pe sfinti inainte ca ei sa ma manance.

Inapoi, pe hol, viata curgea la fel. Una-doua persoane in plus. Asteptarea continua. In curtea interioara o doamna matura niste trepte pe care a si lasat ceea ce maturase. Dar penele si rahatii au ramas tot in curtea interioara iar celelalte pene de porumbel inca erau pe holurile policlinicii; doar eram intr-o institutie sanitara...

Dupa colt, din buda, o doamna vorbea tare la telefon (ce nasol sa te sune cineva in timp ce esti la o buda, in spatiu public si sa nu iesi de acolo pana nu termini de vorbit!). Doamna terminase; terminase si de vorbit si pleca. Cei ce asteptau erau vizibil iritati de asteptare. Din buda venea un miros greu, ceva amestecatura de fecale, urina si clor.

"Iata un loc bun sa faci hepatita: holurile policlinicii” mi-am zis. Penele erau tot acolo, la fel ca oamenii care asteptau si pe a caror fete se citea strigatul mut cu care nu puteau sa-si urle nemultumirea. Dar eu puteam sa strig nemultumirea lor. Imi scot aparatul sa pozez penele si vad pe ecran: you need to replace batteries.

"Mortii ma-tii de acumulator” gandesc suav si repede, dupa care inchid aparatul.

Salvarea

Salvarea avea sa vina in cateva momente. Deja era cam 10.35. O doamna in verde, draguta si cu ochelari (probabil medic) culege la intamplare trimiterile fiecaruia si ne invita s-o urmam in cladirea noua a spitalului. Pornim.

Ma simteam ca in excursie cu scoala, cand un copil si-a aruncat caciula pe geam ca sa se dea viteaz in fata a doua fetite cu codite din alta clasa, iar altuia i s-a facut rau direct intr-o punga transparenta pe care a aruncat-o imediat ce soferul a oprit autobuzul inchiriat de scoala...

Doamna mergea repede si pensionarii nu puteau tine pasul cu ea. Ajungem undeva la parter, pe un hol luminat cam obscur si plin de oameni, care in pijamale, treninguri sau capoate, care in hainele de strada.

In agitatia de acolo, toti asteptau care pentru radiografii, care pentru radioscopii, care pentru ce trebuia. Se aprinde un bec rosu. „liniste, sunt on air”, imi vine in minte instantaneu, dar imi vad de treaba ca infirmierele care aduceau pe rand bolnavi cu carucioarele pentru una-alta.

Putin prea ingust pentru a fi transformat in sala de asteptare, holul duhnea a miros de spital, de medicamente, ba daca erai atent, chiar a sosete si bluze din material supraelastic. Ce sa-i faci, la un tratament intensiv ajungi sa expiri si sa transpiri medicamente...

Becul rosu se aprinde din nou iar prin culoarul stramt format intre cei care asteptau, infirmierele continuau sa aduca si sa duca bolnavi cu carucioarele. Unele erau asa de grabite si nepoliticoase incat una a i-a zis „Da’ da-te, doamna, la o parte!” unei batranici care era cu spatele si care se sprijinea de perete langa usa unui cabinet.

Mai mult, cateva clipe mai tarziu se aude o voce „Carmen (daca bine am retinut) unde e bolnavul?”. Nu se poate. Nu se poate! Cum sa ratacesti pe un hol lat de vreun metru jumate un bolnav adus din salon in scaun cu rotile?

Nu intelegeam clar ce se intampla. Pe usa scria ca medic era Vasile Leordean, care si intrase in cabinet imbracat cu un halat alb. In cabinet sunt chemati, pe rand, trei dintre cei care aveau trimiteri.

Apoi din cabinet iese doamna cu ochelari, impreuna cu medicul care nu mai avea halat, ci tocmai imbraca o haina de strada: „La radiologie are acum mult de lucru si am putea face radioscopiile prima data” zice ea; „Le-om face, da’ acuma ma duc la chiosc” raspunde medicul deja imbracat.

Cum adica se duce la chiosc, cand holul vuia de lume? Cat sta? Ma uit la ceas: 10.45. Oare putea face altcineva treaba medicului care plecase la chiosc?

Pe hol era in continuare aglomeratie si miros de inchis + statut + medicamente. Intre timp se mai aprinde becul rosu. Apare si medicul de la chiosc; era ora 10.49. Tot e bine, ca n-a stat decat 4 minute.

Noi, cei cu trimiterile, asteptam in continuare. Infirmiere sau alte asistente intrau in cabinet si isi chemau pe rand bolnavii care, oricum, erau internati in spital si alta treaba n-aveau. Noi, cu trimiterile, asteptam dupa ei si ma gandesc ca poate ne puteam considera internati atata timp cat era invalmaseala respectiva. Cineva imi spune: „La noi in spital (in alt oras - n.r.) nu e asa.

Acolo se iau mai intai cei cu trimiteri, apoi medicul trimite infirmierele sa aduca din saloane pe bolnavul X care trebuie consultat”. Da, dar noi eram la Turda...

Intr-un tarziu, cand mai ramasesem cativa, iese doamna cu ochelari cu niste hartii in mana: „N-avem ce face, aparatul din policlinica e stricat si trebuie sa venim toti aici”. Da, sistemul sanitar, sectiunea la gramada.

In cateva clipe ieseam pe poarta Spitalului Municipal Turda. Oare cu ce ganduri?

In loc de epilog

In loc de epilog am zis ca ar merita niste consideratii de final. Dar inainte de asta, trebuie sa mai stiti ca am ajuns la redactie, unde am povestit in mare cum a fost in vizita la sistemul sanitar.

Istorioara mea a starnit repulsie si zambete, ambele intinse pe cate un pat de spital scorojit, cu perfuziile-n vene si cu gandul ca si ele (zambetele si repulsia), daca ar fi duse cu scaunul cu rotile, ar putea fi pierdute de o infirmiera care - sa nu-ti vina sa crezi! - a alunecat pe niste pene de porumbel uitate in holul unei institutii sanitare.

Iar dupa ce am povestit, mi-am luat alt aparat foto si m-am intors la policlinica, al carei hol de la parter era mai plin acum de lume. Era trecut de ora 12 iar penele de porumbel nu fusesera luate. Doar ca pe ele statea un pusti pe care l-am rugat sa imi dea voie sa fac o poza.

Asa ca pentru un popor care are in el gena statului la coada, nu ar trebui sa ne mire ce se intampla. Dar ca vointa unui popor sa determine institutiile sa genereze statul la coada, asta parca e prea mult.

In plus de asta, cu niste cladiri care stau sa cada, cu mirosuri de dejectii plutind prin holurile unei institutii sanitare, mai bine ne luam gandul ca in spital am putea gasi o curatenie „ca in farmacie”. E rusinos... Iar restul... pastrati restul, servirea a fost impecabila!