Aparent, lucrurile sunt simple. Aparent, titlul În pronunțare, filmul de debut în lung metraj al regizoarei Mihaela Popescu, ne avertizează că vom vedea o nouă, încă o producție cu și despre magistrați, avocați și justițiabili. Aceștia din urmă oameni simpli, marginali, acuzați ba de furt de fier vechi, ba de viol. Aparent, nimic senzațional, poate doar știința cu care regizoarea i-a ales pe interpreții celor certați cu legea.
Numai că sintagma din titlu are și un al doilea sens a cărui funcție este de a pregăti și consfinți finalul indecis al filmului.
Personajul principal, un bărbat pe nume Andi, are undeva la 40 de ani, e de profesie judecător, a ajuns președinte de instanță. E ceea ce se cheamă un om realizat. Are bani, o profesie sigură și bine plătită, o casă undeva în Centrul Bucureștiului, cu stil și gust decorată. Andi e căsătorit cu Lara. Mariajul celor doi nu e tocmai ok, soția având multe a-i reproșa consortului. Ba că o neglijează, ba că întârzie cam mult și cam des pe și de la serviciu, ba că vine acasă beat. Semnificativă în acest sens scena de sex. Un viol în toată legea. Cele două secvențe filmate pe culoarele tribunalului și, mai apoi, în sala de judecată sunt unele dintre cele mai bune din întreaga producție. Și aceasta datorită felului în care regizoarea a știut să colaboreze cu directorul de imagine Marius Panduru, a cărui cameră se mișcă lent, așa ca în filmele noului val, insistă asupra fiecărui detaliu al decorului (Christian Niculescu și Andreea Pop) care, de la un moment dat încolo, parcă își pierd contururile. E de observat și în felul în care se insistă asupra personajelor. Jucate excelent de Dorotheea Petre și Cuzin Toma (K, respectiv Andi), de Crenguța Hariton (grefiera) și de regretatul Teodor Corban (Procurorul), acesta din urmă oferind o veritabilă lecție de actorie prin felul exemplar artisticeșt, deloc teatral, nicidecum retoric în care citește solicitările Ministerului Public. Consfințind plictiseala de care suferă nu doar el, ci și Andi (care, la un moment dat, nu mai poate urmări scurgerea faptelor și înlănțuirea argumenelor), și grefiera. Același Marius Panduru insista asupra secvențelor exterioare, asupra Bucureștiului by night, asupra scenelor de bar și asupra prestației dansatoarei de local ( Laurette Attindehou), asupra fizionomiei Larei (Olimpia Melinte), ori asupra mersului în tăcere a bătrânului și bolnavului tată al lui K (Ion Arcudeanu) ori al felului de a fi al mamei (Alexandrina Halic). Numai că și aici certitudinile devin incertitudini, conturile inițial clare sunt suspendatem subminate intenționat.
Numai că În pronunțare nu e nici pe departe un film despre justiție și judecători. La urma urmei, profesia lui Andi puțin contează. Și nu e nici un film realist. Și apartenența la noul val e aruncată în aer.
Realismul atâta câtă e acoperit de suprarealism. Lucru vizibil încă din prima secvență. Aceea a trezirii lui Andi. În patul conjugal, alături de Lara, nu e doar Andi. Ci și K. Un fel de dublu și de contrariu al personajului. Animus/Anima. Feminin/Masculin. Andi e categoricul, e violentul, e drept, un violent care nu vorbește, actorul Toma Cuzin nu scoate o singură vorbă. K e raționalul. Măsura. Conștiința critică, mustrătoare a personajului. După trezire, K îl leagă cu un lanț, cu o zgardă pe Andi. Il dezleagă numai spre a-l lăsa să zburde. Cei doi, Andi și K. merg pe stradă împreună. Uniform. Cadențat. Foarte adesea se privesc unul pe celălalt. Au și unul și altul nevoie de confirmări. Însă frecvent K dezaprobă acțiunile lui Andi. Copleșit de viață, de monotonie, Andi își caută salvarea în brațele, la pieptul lui K. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
