Proiectul partidului Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), demarat inițial sub sigla « România Mare în Europa »[1], este, dacă pornim de la modul cum a intrat în Parlament în 2020 (peste 9% cu o campanie online) și sondajele actuale, proiectul politic cu potențialul de succes cel mai mare din ultimii 30 de ani. Am încercat în prima parte să arăt că trebuie luat în serios drept un pretendent la câștigarea alegerilor de anul viitor, în primul rând cele europarlamentare, care i-ar deschide însă calea și spre victorii locale, dar mai ales către parlamentare și chiar prezidențiale.
Nu puțini analiști și jurnaliști au privit de la început AUR ca fiind inițiat și susținut din interiorul Statului, mai precis de la nivelul unor structuri militarizate [2]. În acest sens, sunt destule argumente cum ar fi popularitatea AUR în rândul diverșilor rezerviști, dintre care unii au devenit parlamentari, cazul cel mai cunoscut e cel al gen. Mircea Chelaru [3], sau apropierea tânărului George Simion de astfel de structuri [4]. Două sunt însă argumentele pe care le voi dezvolta pentru că sunt cele mai semnificative:
Primul este legat de unicitatea situației în care se află AUR. A reușit să câștige o zecime din parlamentari cu o campanie « sub radar ». Ca strategie de marketing politic, reușita este remarcabilă, se pune însă întrebarea de ce, dat fiind discursul său cel puțin radical (pentru unii extremist), aproape nimeni nu l-a ridicat peste radar, de la adversari politici și presă la generali SRI care mai ieri se făleau cu capacitatea acestui serviciu de a combate extremismul. Cel puțin complezența, dacă nu probabila complicitate, a unor instituții ale statului devine un fel de păcat originar al AUR, care e astfel într-o teribilă disonanță cu pretenția lui de a fi anti-sistem, cu neîncetatele sale atacuri retorice la « Sistem ». Iar acest « Sistem » continuă să-l utilizeze inclusiv în momente sensibile, cum a fost recent cel al vizitei președintelui Ucrainei[5].
Aici strategiile de acoperire a acestei situații, jenante atât pentru unele instituții, cât și pentru AUR, sunt scuza care acuză. Cum a fost mult-trâmbițata strângere de semnături pentru suspendarea președintelui Iohannis, un fel de denegare a faptului că poate originea AUR e de căutat la Cotroceni[6]. Sau, mai recent, lansarea chiar de ziua Armatei române a unui apel semnat de mai mulți generali rezerviști ai MApN. Politologul Cristian Pârvulescu vedea în acesta « o invitație la dictatură și una indirectă la o lovitură de stat militară »[7]. Astfel de tentative de atragere a Armatei, care nu are o tradiție de a instaura dictaturi, în politica partizană poate avea ca explicație încrederea de care se bucură aceasta în rândul românilor. Dar mai ales are dublul avantaj. Pe de o parte, acela de a te « lupta cu Sistemul » legitimând-te însă cu ajutorul unei instituții fundamentale a Statului. Pe de altă parte, de a pune Armata și o serie de generali MApN, în vitrină. O vitrină care răspunde implicit în fața suspiciunilor care vizează de fapt la alte instituții militarizate, serviciile secrete.
Dar ce interes ar avea aceste servicii, sau măcar unul dintre ele, de a crea și/sau favoriza AUR? O posibilă explicație, dar care poate fi o simplă scuză, e legată tocmai de « pericolul extremismului ». România are un sistem politic cu o clasă politică, partide și instituții politice cu o cotă de încredere ridicolă[8]. Ne putem aștepta ca mișcări extremiste să fie încurajate inclusiv din zone ostile, care vor să profite de această fragilitate internă. De ceva vreme regimul putinist e un expert în privința exploatării unor astfel de situații.
Până de curând, România era o excepție în zonă și în general în UE. Structural vorbind, sistemele politice ale statelor membre UE sunt traversate de un clivaj datorită căruia s-a structurat un curent suveranist ale cărui succese electorale sunt vizibile. Calificarea lui în bloc ca « extremist » e excesivă, dar multe din formațiunile de această culoare au fost curtate cu succes de Federația Rusă, ai cărei agenți de influență riscă să devină influenți și în România prin susținerea unui astfel de partid.
În această logică, AUR pare să fie o plasă de păianjen de creație internă, menită să atragă atât electoratul tentat de discursul suveranist, cât și personaje care, pentru cariera lor politică, ar fi dispuse să beneficieze de resursele mediatice sau de influență puse la dispoziție de Rusia. Când aceste personaje au devenit prea agresive, ele fie au fost îndepărtate din AUR și au dispărut brusc, e cazul efemerului premier virtual și chiar președinte de onoare al AUR, Călin Georgescu[9], sau au fost excluși din partid, dar de care tot auzim, precum Diana Șoșoacă[10]. Reușita acesteia în afara AUR e semnificativă tocmai pe subiectul geopolitic cel mai sensibil din acest moment, ea asumând leadership-ului pe culoarul agresiv-anti-ucrainean, este însă puțin probabil ca majoritatea simpatizanților săi să nu revină la matca AUR.
Putem merge și mai departe, spunând că un astfel de partid e util și ca vector la nivelul relațiilor cu alte partide suveraniste. Serviciile noastre secrete se felicită pentru rețelele din Orientul Mijlociu de iranieni, irakieni sau palestinieni, adesea foști studenți în România. Zona partidelor suveraniste e probabil un teren prioritar la nivel european în care se pot face utile.
Al doilea argument este acela al tipului de discurs, al temelor și al « proiectului de țară » implicit. Sigur, nu putem vorbi despre o ideologie sau doctrină coerentă, ca orice partid populist (și nu numai) vorbim de o multitudine de linii doctrinare și simboluri. Aproape tot ce nu e reprezentat sau e reprezentat prost își are locul în partidul AUR sau în Alianța AUR[11]. Și cum prea puțină lume se simte reprezentată de restul partidelor parlamentare, AUR și-a construit un adevărat buchet multicolor.
Punând în mod repetat toate relele României pe seama « ultimilor 30 de ani », AUR acuză postcomunismul în bloc, implicit fiind un partid nostalgic, care face apel la diversele viziuni nostalgice ale perioadei comuniste, invocă chiar necesitatea unor forme de naționalizare. Programul său e unul anti-postcomunist, dar spre deosebire de alte mișcări nostalgice de stânga, nostalgia se amestecă cu un naționalism radical.
Cei care nu votează cum ar vrea George Simion sunt prin definiție « trădători », textele care apar pe site-ul său personal [12] au acest adevărat tic verbal: trădarea României, cutare e trădător, adversarii sunt trădători etc. Stilul e omul, stilul e în acest caz și partidul. În fundal se proiectează o tentație autoritară care răspunde unei cereri sociale de « mână forte ».
Dincolo de diversitatea inspirațiilor ideologice, proiectul de țară rezultă din combinația celor patru competente amintite mai sus: discurs nostalgic, naționalizări, naționalism radical și autoritarismul « mâinii forte ». Nu trebuie să mergem spre curente din Europa Vestică pentru a înțelege această combinație, căci în cazul nostru are rădăcini neaoșe: e proiecția ideologiei regimului comunist din anii 1980. Aurismul este o aproximare politică în contextul României în UE a nostalgiei ceaușismului.
Iar acest neo-ceaușism este exact ceea ce devenise aproape imposibil de asumat după Revoluția din decembrie 1989. Ar trebui să spun « evenimentele din decembrie 1989 » deoarece, prin definiție pentru nostalgici, românii nu se puteau ridica spontan împotriva lui Ceaușescu, a Securității, a statului comunist.
Perfecta continuitate a statului român post-1989 a fost posibilă datorită capacității agenților săi de aș-și schimba vesta instantaneu, unii din apropiații Secretarului General al PCR devenind revoluționari cu acte. Dar prețul ideologic a fost major, a urmat o lungă viață duplicitară: ziua democrați, europeni, pro-americani, pro-capitaliști, noaptea autoritariști, euro-sceptici, anti-americani și etatiști. Politica uitării trecutului implica incapacitatea de a-i apăra « realizările », dificultatea de a ridica monumente în favoarea eroilor luptei pentru cooperativizare etc. Nu a fost ușor. România s-a integrat, timpul a trecut, lucrurile s-au clarificat: statul și capitalul sunt deținute în mare măsură de aceeași oameni, în majoritate legați de serviciile secrete de dinainte sau de după 1989, fie cu dublă comandă, fie șantajabili.
Nu putem ști dacă AUR e semnul apariției unui conflict în interiorul acestei Noi Clase, sau e proiecția ideologică a majorității acesteia. Dar este evident că e o formulă care, plecând de la scuza că e nevoie de AUR din motive de « securitate națională » (cam totul devenind de securitate sau siguranță națională), s-a ajuns la re-inventarea ideologiei Epocii de Aur. E și o ieșire din ipocrizie.
Diverse semne apăruseră de mult. Dintre ele campania de dezvrăjire a momentului 1989 ca producătoare de legitimitate e cel mai vechi, mai insistent și eficient. Mai recent, am avut dezincriminarea integrală a Securității într-un rechizitoriu al Procuraturii militare despre decembrie 1989, inaugurarea unui monument închinat eroilor Securității de la Pitești și albirea Securității ceaușiste prin motivarea unei decizii a ÎCCJ în cazul complicilor la asasinatul inginerului Gheorghe Ursu. Aceste mici semne fac sistem în ultimii ani numai dacă le corelam cu discursul nostalgic prezent în mass-media, mai ales la televiziuni, precum și pe rețele sociale. Dintre toate, influente sunt nenumăratele programe tv și filme artistice produse înainte de 1989. Dacă vrem însă să ascultăm noua « voce oficială », trebuie să urmărim documentarul TVR Moștenirea Clandestină, dar și unele emisiuni ale nu mai puțin oficialului post Antena 3CNN[13]. Reevaluarea rolului Securității și prin asta a regimului ceaușist e o caracteristică a discursului oficial al ultimilor ani.
AUR nu numai că profită politic de pe urma influențării opiniei publice cu acest tip de propagandă, ci este un fenomen îngemănat cu acesta. Era timpul ca ideologia oficială să fie în consonanță cu memoria celor care dețin puterea politică. De la FSN la PSD, a existat un complex al trecutului recent. Moștenirea ceaușismului în anii 1990 nu a fost asumată decât de PRM și doar parțial de PSM, a supraviețuind la nivelul apei freatice. Acum poate ieși la lumină. Iar, prin instrumentalizarea retoricii suveraniste, poate găsi un electorat care să o legitimeze.
AUR e în același timp abil și un căpcăun politic. E abil când scrie programe cu accente naționaliste, dar care nu pot fi simplist categorisite drept extremiste. E abil când îi lasă lui George Simion cvasi-monopolul exceselor. E abil când joacă la limită. Dar e un veritabil căpcăun politic când se vrea reprezentantul foarte multor curente politice: e populist-suveranist-naționalist-țărănist-creștin-democrat-conservator, economic dacă nu socialist, cel puțin etatist[14]. Vrea să fie continuatorul PRM și PUNR, dar și al PNȚCD, vrea să instrumentalizeze simbolurile perioadei de dinainte de 1989, dar și pe ale anticomunismului, utilizează Piața Universității ca loc și ca simbol, dar și oameni bănuiți că au participat la reprimarea Revoluției. Aici nu mai e abil și devoalează o îngrijorătoare incapacitate de a-și defini limitele.
Iar această lipsă de limite se vede cel mai bine la nivelul instrumentalizării creștinismului ortodox. Reacțiile repetate și radicale ale purtătorului de cuvânt al BOR[15] sunt semnificative pentru că pun implicit în evidență ruptura care se produce la nivelul clerului ortodox între cei care acceptă sau chiar încurajează această instrumentalizare politică și cei care înțeleg capcana istorică a momentului.
Când Mitropolitul Ardealului, după semnalele de la Patriarhie amintite mai sus, îl decorează cu « Crucea Șaguniană » pe George Simion în preajma ultimei zile naționale și înaintea anului electoral, simbolul nu poate fi minimalizat[16]. Dar nici nu poate fi scos din contextul răspunsului unei părți a societății românești față de postura ortodoxistă a AUR.
Să recapitulăm: proiectul AUR este imaginat și încurajat de câștigătorii tranziției și ai integrării, cei care dețin esențialul puterii economice și politice. Neoceaușismul îi servește acesteia pentru că e afin cu multe din valorile sale, dar mai ales pentru că îi albește trecutul adesea securist. Noii Clase nu-i mai place să-i fie rușine de originea ei.
Pentru asta trebuie însă să-și găsească aliați, iar aceștia sunt tocmai cei care se cred sau chiar sunt pierzătorii tranziției. O frustrare socială venită din diverse direcții poate fi transformată de AUR într-o forță electorală majoră. Această întâlnire între pierzători și câștigători se face în context românesc prin instrumentalizarea discrepanței între cultura cosmopolită caracterizată de hyper-modernitate și cultura neaoșă, mult mai conservatoare.
Referendumul pe tema definirii familiei din 2018 nu numai că a arătat că acest clivaj există la nivelul societății românești, dar și că el scapă partidelor de guvernământ, PSD și PNL. USR s-a simțit încurajat de invalidarea referendumului în dimensiunea sa progresistă, timpul a arătat însă că au interpretat greșit semnalul electoratului, azi având un discurs net mai echilibrat. Dar răul fusese făcut: « Tradiția » suna rău, era acuzată de putinism, « pupătorii de moaște » erau arătați cu degetul. Vectorii europenismului modernizator deveneau din ce în ce mai corecți politic, și prin asta încurajau inconștient reacția unei părți a societății românești. Nu e nimic original în cazul românesc. Dar poate aici e mai vizibilă afirmarea complexului de superioritate al cosmopoliților în raport cu complexul de inferioritate al celor care își dau seama de statutul marginal și provincial al României în context european. Așa cum am arătat în prima parte, aroganța primilor nu e susținută de o reprezentativitate socială, iar vocea naționaliștilor nostalgici-suveraniști pretinde o virginitate a celui care nu a exercitat puterea. Deocamdată, primii sunt reduși la discursul limitat al « pericolului extremismului » , iar AUR joacă, așa cum am văzut, pe mai multe tablouri. Iar discursul oficial cvasi-xenofob pe tema Schengen, care continuă de peste un an, sau recenta anchetă DNA pe tema achiziției de vaccinuri, nu fac decât să alimenteze temele care întăresc AUR.
Nu știm dacă decorarea de către un mitropolit a liderului AUR e un gest de oportunism, sau unul de încurajare, oricum e simptomatică pentru parțiala reușită a acestui partid de a atrage o parte a ierarhiei BOR în demersul său politic.
Dar acest fenomen, pe care nu cred că greșim daca-l considerăm periculos, era imposibil în absența deficitului cronic de încredere de care suferă guvernații. Și mai ales al celor care se revendică de la dreapta spectrului politic. În 2024 vom încheia patru mandate, nu mai puțin de 20 de ani de președinție care a asumat această culoare politică. Sunt toate șansele ca votul de protest să vizeze această zonă, indiferent de candidatul propus. În același timp, PSD-ul probabil va fi erodat de guvernare. Și, chiar dacă, datorită dominației sale în mediul rural, a avut totdeauna o relație bună cu BOR, devine clar că se instalează o concurența cu AUR și la acest nivel.
Această concurență cu PSD e vizibilă și la nivelul încercării de a-și apropia intelectuali. E departe de a fi anecdotic faptul că AUR spune că jumătate din candidații săi la europarlamentare sunt profesori universitari[17]. Influența acestora poate da credibilitate demersului naționalist, Sorin Lavric rămâne șeful Senatului AUR, zvonurile privind apropierea președintelui Academiei Române, Ioan Aurel Pop, de această zonă sunt coerente cu natura discursului naționalist al acestuia, iar site-urile cvasi-oficiale ale partidului curtează intelectuali publici pe care probabil îi vrea cel puțin neostili[18]. O parte a celor din sistemul educativ pot fi sensibili la promisiunile AUR, cu atât mai mult cu cât actuala coaliție nu-și respectă promisiunile făcute la finalul ultimei greve.-Citește întregul articol și comentează pe Contributors.ro
