Învățământul la domiciliu n-a fost niciodată pe lista noastră de opțiuni. De fapt, nici măcar nu credeam că se poate ca un copil cu autism să poată fi încadrat în această formă de școlarizare. Dar viața nu este despre planuri pe termen lung, ci despre adaptare la provocările venite pe termen scurt. Chiar dacă ne place sau nu, suntem în al doilea an în care școala s-a mutat acasă.
După ce timp de peste zece ani am construit, cărămidă cu cărămidă, ceea ce credeam că este cea mai frumoasă poveste de incluziune din România, și după un debut promițător la liceu, m-am văzut nevoită să apelez la o soluție radicală pentru ca fiu-meu să-și termine studiile obligatorii: învățământul la domiciliu.
Am scris nenumărate episoade despre anii de grădiniță și de școală a lui David. Au fost frumoși. Cei mai frumoși. I-am fost educatoare 3 ani, învățătoare încă 4, iar când a ajuns la gimnaziu i-am devenit asistent personal cu acte în regulă și am stat cu el în bancă, laolaltă cu foștii mei elevi.
Dar a venit pandemia și banca s-a transformat în masa cu scaun din sufragerie, la care stăteam înțepeniți, cu ochii într-un ecran și cu gândul la ziua în care ne vom întoarce printre oameni. Fiecare zi a fost un chin. Mai ales la început. David nu înțelegea de ce „bucuria vieții de a merge la școală” i-a fost interzisă. Au fost perioade în care ne-am întors, apoi mai apărea un cod roșu în București, ori 3-4 cazuri de Covid în clasă și iar trebuia să stăm cu nasul în calculator.Frica a luat treptat locul bucuriei. David este un împătimit al respectării regulilor și el chiar stătea cu mască și-n aer liber când autorităție spuneau asta, nu făcea schimb de obiecte cu colegii, nu mai împărțeau mâncarea ca odinioară, nu se mai îmbrățișau.
Școala, ușor, a rămas fără farmecul de odinioară. Nu mai era locul în care ne duceam cu drag, ci cu teamă, cu nesiguranță. Au apărut insomniile, atacurile de panică, acneea s-a agravat, copilul fericit de odinioară a început să se teamă să iasă din casă.
2
7
