Cine a locuit la bloc in România cunoaște (sau măcar a auzit) de nebunia din Asociațiile de Proprietari și circul de la Adunările Generale. Eu le cunosc chiar pe propria piele după ce, in 2015, mi-am asumat voluntar rolul de președinte pentru a putea forma Asociația de Proprietari intr-un bloc nou din vecinătatea Guvernului României. Mi se părea (și încă mi se pare) o obligație morală și un act de normalitate ca un cetățean să se implice in comunitatea in care trăiește, să contribuie cumva la binele comun și la contractul social asumat.
După câțiva ani de stres și muncă pro bono mi-am dat demisia, Asociația funcționând timp de 20 de luni fără președinte deoarece nimeni nu a dorit să se implice. Mi-am reluat rolul in momentul in care banca a amenințat cu închiderea contului pentru că printre obligațiile ce revin președintelui sunt actualizarea datelor bancare și semnarea documentației legată de prevenirea evaziunii fiscale. De data această, însă, am revenit pe „generosul” salariu de 400 RON/lună.
Experiența nemijlocită este fundamental diferită de poveștile pe care le auzim sau scenariile pe care ni le imaginăm și nimic nu te poate pregăti pentru aventurile prin care un președinte poate trece și care sunt manifestări ale caracterului nostru de români. Nemulțumirile, frustrările, ranchiuna, meschinăria găsesc in Asociațiile de Proprietari un mediu propice pentru a ieși la suprafață. Ne vom plânge că ușa nouă se închide simultan prea tare și prea încet; că presiunea apei din hidrofor este prea mare, dar totuși prea mică; că trebuia să se facă și să nu se facă reparații; că de ce se aud câinii de pe stradă și de ce curge apa de sus in jos.
La început de drum, un președinte va râde ca să nu plângă. Însă chiar și acest râs mâhnit va pieri când va începe să se confrunte cu lucruri mai supărătoare precum insulte, jigniri, acuzații nefondate, amenințări și hărțuiri. Dar lucrurile se pot complica și mai mult pentru acest Președinte devenit Sac de Box in momentul in care încep să transpară nereguli juridice precum apartamente vândute fără avizul Asociației (și deci fără dovada unor eventuale sarcini sau datorii), schimbări de destinație (ex: firme, Airbnb), modificări fără autorizație și chiar spații amenajate in mansarde fără acte de proprietate. Am auzit de președinți (chiar și administratori și membrii ai Comitetului Executiv) care au clacat, au intrat in depresie, au apelat la medicamentație pentru a putea face față stresului și insomniilor cauzate de problemele din bloc.
Nu comportamentul nostru mi se pare problema fundamentală, ci ce se ascunde in spatele lui, și anume caracterul nostru de un individualism și un ego-centrism feroce, fuga de responsabilități și groaza de implicare. Vrem drepturi, dar fără obligații; vrem să ne fie nouă bine, dar nu ne interesează ce este in stânga sau in dreapta; ne plângem mult, dar facem puțin; criticăm, dar nu suportăm să fim criticați. De simț civic nici nu poate fi vorba, nu mișcăm un deget decât dacă avem ceva de câștigat. Noi românii nu suntem animale sociale. Am rămas sălbatic de individualiști, cu excepția momentelor in care suntem prinși la ananghie (ne curge apa in cap, se dărâmă blocul, ne-a murit capra) sau a rarelor puseuri de omenie și caritate. Din cele peste 20 de apartamente din blocul in care locuiesc, doar trei oameni se oferă să ajute când este nevoie, in timp ce restul cer sau așteaptă ceva.
Rolul de președinte este constant evitat de proprietari. Motivele invocate sunt mereu aceleași: lipsă de timp, slujbă solicitantă, familie, probleme de sănătate etc. Cu alte cuvinte, natura umană și viața in general sunt invocate ca scuze. Mă întreb ce cred acești oameni despre cei care își asumă totuși această funcție: Că suntem androizi fără viață personală și profesională? Că nu am reușit să găsim alte activități interesante decât să devenim saci de box pentru vecini? Că pentru noi viața înseamnă cu totul altceva și se scurge complet altfel și că nu are aceeași importanță?
Am lucrat șase ani in diplomația românească unde m-am izbit de aceeași evitare a responsabilităților și aceeași frică patologică de asumare. Angajamentele și proiectele de impact ale țării vin doar urmare bătăilor pe umăr și șuturilor in dos aplicate de partenerii noștri strategici. Unii numesc această fugă de răspundere sport național, însă aș inclina mai mult spre „patologie autohtonă” având in vedere virulența cu care se transmite de la o generație la alta. Cert este că ea a devenit parte din spiritul românesc care definește modul nostru de acțiune, gândire, raportare la lume și la noi înșine.
Care sunt motivele pentru care am ajuns noi românii astfel? Care au fost factorii modelatori și transformatori ai caracterului și spiritului românesc? Cred că aici Prof. Univ. Daniel David poate să ofere niște răspunsuri mult mai profunde și mai bine informate prin minunata sa carte „Psihologia poporului român” decât aș putea eu să o fac. In joc intră genetica, moștenirea socială și culturală, încărcătura istorică și altele – prea multe variabile pentru a-mi permite să mă lansez in speculații.
Însă, din ce am observat până acum, pot afirma cu certitudine că schimbări in acest spirit românesc („progres” ar fi prea optimist) nu au cum să intervină atât timp cât propriul nostru mod de gândire ne este potrivnic. Mă refer aici la dezordinea din mințile noastre, la incoerența ideilor și lipsa logicii. Nu știm să discutăm folosind argumente, ci doar erori logice, dovedind o afinitate aparte pentru atacul la persoană și apelul la autoritate. Haosul din mințile noastre se reflectă in toate sistemele pe care le-am construit: de la cel social și educațional la cel guvernamental și legislativ. Însă, nu mai putem da vina pe moșteniri genetice și culturale. Gândirea corectă se învață, iar aici intervine educația (sau lipsa ei). Marele proiect „România educată” ne-a lipsit și de ultima speranță exilând fix disciplinele care se ocupă de structura gândirii – logica și filosofia.
In cazul in care vă întrebați ce ne mai rămâne, vă răspund simplu: Dumnezeu. Lucrări, proiecte, angajamente ce țin de voința, expertiza și datoria noastră sunt începute și terminate cu „Doamne ajută” sau „cu Dumnezeu înainte” sau „cu voia lui Dumnezeu”. Meșterului care mi-a spus „Doamne ajută” la finalizarea lucrărilor de reparație a acoperișului i-am explicat că aș prefera să mă ajute el, nu divinitatea, însă privirea lui mi-a transmis că necredincioșii nu merită nici măcar garanția asigurată prin contract. Dumnezeu a fost introdus in ecuație din motive destul de simple: refuzăm să ne asumăm acțiunile, negăm responsabilitățile, alocăm vina, preferăm să lăsăm loc pentru așa zisul noroc și ghinion, respingem posibilitatea de a ne ajuta singuri și, probabil, conștientizăm într-o oarecare măsură că situația este disperată. -
Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
