Tratamentul pe care mi-l aplic este tăcerea. Am comis-o, atunci în 2016, când cu alegerile? Am comis-o. M-am certat cu Oti pe chestia asta? M-am certat. Mi-am cerut scuze? Da, dar abia anul trecut, după măgăria aia penibilă de pe 6 ianuarie. Mi-a acceptat Oti scuzele? Da, că are inimă bună. Dar de-acum a rămas o mâzgă proastă între noi. Nu pentru că el m-a făcut „conservator expirat” și nici pentru că eu l-am făcut „progresist împuțit” (astea se iartă între prieteni, se duc, se uită); ci pentru că fiecare dintre noi se simte nașpa. Să te cerți c-un prieten pentru un politician care habar n-are de existența ta! Una ca asta nu se face, pur și simplu.
Poate e mai bine s-o iau cu începutul. Oti (Attila) este un băiat blajin din Secuime, cu vreo șase ani mai tânăr decât mine; studii făcute la București (Politehnică), căsătorie c-o gălățeancă din Regie, emigrare de urgență în America, ani greuți de adaptare acolo, stabilire în Colorado, făcut copii și dus o viață de upper middle-class, cu muncă multă, bani buni, pescuit vara, schi iarna și vacanțe în Europa la fiecare trei-patru ani (evitând bunînțeles România). Am rămas prieteni, buni prieteni: anii din Regie (cu fotbalul, cu berea de după și cu semințele pe care ni le prăjea gălățeanca pe reșoul din camera lor de cămin) au contat și contează, într-un fel, mai mult decât traseul ulterior al vieții (profesie, copii etc). Oti și cu mine, când ne regăseam pe whatsapp, aveam ce vorbi și ce povesti și de ce râde iar și iar și iar („Mai ții minte când...”), de se minunau nevestele ce naiba mai era de tocat după atâta timp, dar uite că era! Până în 2016. Atunci ne-am luat rău în clonț.
Nu-mi justific acum opțiunea trumpistă de-atunci și nici n-am de gând să explic opțiunea hillaristă a lui Oti. Nu ăsta este scopul meu. Nu mă interesează nici argumentele pro și contra (au curs gârlă, m-am săturat de ele! Nu, mulțumesc!). Ceea ce mă interesează este eroarea, eroarea fundamentală: de ce? Adică: de ce omul de rând să investească patimă în politică? Ce, politicienii investesc patimă în oameni? De unde această eroare de poziționare? Cum putem fi atât de orbi încât să ne împărțim în triburi, trumpiști și antitrumpiști, bolsonariști și antibolsonariști, orbaniști și antiorbaniști, băsiști și antibăsiști, putiniști și antiputiniști, berlusconiști și antiberlusconiști etc, din moment ce nu ne iese nimic din asta? A, pe cei care au de câștigat ceva din accesul la putere a unei anume facțiuni politice – îi înțeleg. Pe cei care au ceva de pierdut din „căderea” unei anume figuri publice – iar îi înțeleg. Dar pe mine nu mă înțeleg! Și nici pe Oti! Hai, că el măcar avea drept de vot, dar eu? Ce m-a determinat să-i sar la beregată, doar pentru c-avea alt punct de vedere? Ce l-a determinat să creadă că Trump la Casa Albă însemna sfârșitul lumii? M-am tot gândit de atunci. Singurul răspuns coerent pare să provină din biologia evoluționistă (am rămas maimuțe gregare, cu ierarhie strictă de grup), dar e genul ăla de răspuns care nu convinge pe nimeni și-i enervează pe toți. Așa că nu-l dau. Dau însă un prim rod al cugetării mele adânci și limpezi ca apa de izvor:
Părerea mea este că părerea mea nu contează.
N-am terminat! Gândirea lui Buzea a mai ouat un ou de vultur, pe care îl voi înfățișa numaidecât, dar abia după ce povestesc cum m-am împăcat cu Oti al meu. I-am scris pe whatsapp dup-o lungă Epocă de Gheață, mi-a scris și el înapoi după vreo două zile (căpos și ungurul, căpos și eu), ne-am explicat în scris, cât de cât, apoi l-am sunat și am vorbit. I-am zis de la bun început, ca să fie treaba oablă: „Oti, am fost un dobitoc”. El s-a gândit o vreme ce să răspundă, apoi a produs: „Lasă, Mihăiță, că alții așa au și rămas”. Voia să sugereze, dacă e să transpun în vorbe frumoase, o veche idee („Consecvența este apanajul proștilor”), și zău dacă n-avea dreptate! Mai exact: lumea noastră este atât de plină din informații care zboară de colo-colo, bombardându-ne din toate direcțiile (fie că vrem, fie că nu), încât e imposibil pentru oricine, cât de ager la minte ar fi, să aibă dreptate de fiecare dată. Inevitabil, într-o judecată, două, trei sau o mie, omul cel mai isteț tot se va înșela. Și atunci are de ales: fie se agață de eroarea lui, fie și-o asumă. 99% din omenire alege prima variantă, ca marxiștii mileniului doi: la gard am prins-o, la gard am legat-o! Ei, și ce dacă Stalin a făcut și-a dres, tot comunismul rămâne viitorul luminos al speciei umane! Bine, ăsta e-un exemplu bătrânesc, dar prezentul abundă în exemple mult mai fierbinți; nici nu vreau să pomenesc de Gaza și de Abdesalem Lassoued (ca să dau și-un exemplu de lângă cartierul meu), pentru că istoria noastră e-n plin marș, nu ca cea din „frigiderul” socialist. Ergo, iată a doua și ultima cugetare:
Am o părere dar nu sunt de acord cu ea.
Tot ce-am scris până acum pare o pledoarie pentru „relativismul” ăsta la modă, care zice că nimeni n-are dreptate și toți au dreptate. Nici vorbă de așa ceva! Din punctul meu de vedere, relativismul moral e mai rău decât o tâmpenie; e o crimă. Reprezintă o armă extrem de eficientă a spălătorilor de creiere: dacă nimeni n-are dreptate, atunci fiecare prost are dreptatea lui și trebuie respectat pentru asta. Păi, da. Sigur că trebuie. Eu nu zic să nu-l respectăm pe prost, dar doar cu condiția să tacă. Și, pentru că prostul am fost chiar eu, am început tratamentul și să știți că-mi priește: de-o vreme nu m-am mai certat cu nimeni, în afară de nevastă-mea. Că n-am spălat vasele, că n-am dus gunoiul, mă rog, chestiuni ardente din punctul ei de vedere, dar fără consecințe pe termen lung. Ca cele ale disputelor politice.
Pe vremuri, când eram copywriter la București, Biblia noastră (a copywriterilor din primele generații, că meseria asta nu existase în trecutul comunist) era o cărticică publicată în 1981 de Al Ries și Jack Trout: „Positioning: The Battle for Your Mind”. Recunosc cinstit că nu-mi amintesc niciuna dintre reclamele pe care le-am clocit atunci, între 2006 și 2012, cât am lucrat în branșă; nici măcar una! Asta arată ce minune de copywriter am fost, en passant fie spus… dar n-am uitat nimic din cărticica celor doi americani. Simplific la extrem mesajul ei: de convins nu mai poți convinge pe nimeni în zilele noastre, pentru că toți avem acces la aceleași informații și în același timp; ceea ce încă mai poți face, însă, este să te poziționezi undeva în mintea omului/clientului/cumpărătorului, și cât mai clar posibil, mai neechivoc. Dau un exemplu din carte, unul care mi-a plăcut: „Noi suntem a doua firmă pe piață. De ce să lucrezi cu noi? Ne străduim mai mult”. Vedeți? Atunci când fiecare firmă se promovează ca fiind Cea Mai Cea, e imposibil să le deosebești între ele, darămite să le mai reții și numele. Dar denumirea firmei care anunță că e „a doua” o reții fie că vrei, fie că nu: e singura. Asta e „poziționarea”, așa cum o defineau autorii (au murit, săracii, Dumnezeu să-i ierte). Dar ce este „bătălia pentru mintea ta”? Păi, ce să fie… exact ceea ce ei spuneau că nu se mai poate în ziua de astăzi (dar uite că se poate!): scremerea fiecărui actor politic/social/religios/economic de-a te convinge că el are dreptate. Și că, dacă-l asculți și-l crezi, te vei situa de partea Binelui. Și a Viitorului, evident: el are dreptate nu numai în privința a ceea ce este, ci și-n privința a ceea ce va fi. El este un fel de Mama Omida. Ascultă-l și îți va fi bine. Nu-l asculta și dai de dracu’.
Nu vreau să vă fi irosit timpul; dacă tot ați citit până aici, iată opiniile unor oameni de la care chiar avem ce învăța, noi toți, deștepți și proști la grămadă. În primul rând, Grig Davidovitz vorbește amar despre situația concretă din prezent. Citez:
„Cred că noi am fost într-o perioadă […] de relativism absolut. Deci, nu mai există adevăr și minciună, albul poate fi negru și invers, iar fiecare spune ce vrea fără nicio legătură cu adevărul. Și, ce e mai important, este să fii convins de ceea ce spui tu și să spui asta cu siguranță. Dar, la sfârșit, în realitate, există adevăr și există minciună, iar când cineva te atacă, ori reușește, ori nu reușește. Aceasta nu mai este relativ, este absolut”.
În al doilea rând, Jerome K. Jerome expune* o caracteristică eternă a ființei umane; ca să-i zic în cuvinte de-alea greucene, o „trăsătură anistorică”. Citez:
„Munca era grea și salariul era mic, iar ceea ce ne făcea să continuăm era credința că îi învățam pe oameni și-i făceam mai buni. Dintre toate jocurile din lume, cel mai răspândit și iubit este jocul de-a școala. Aduni șase copii și-i pui să stea jos, în timp ce tu te plimbi prin fața lor c-o nuia și-o carte. Îl jucăm când suntem micuți, îl jucăm când suntem băieți și fete, îl jucăm când ajungem bărbați și femei, îl jucăm și când, boșorogi și în papuci, ne târșâim pașii spre copârșeu. Jocul nu ne plictisește vreodată și nici nu ne săturăm de el. Un singur lucru-l strică: pretenția fiecărui copil de-a fi el cel cu cartea și nuiaua. Sunt sigur că motivul pentru care jurnalismul e-o meserie atât de căutată, în ciuda nenumăratelor sale dezavantaje, este acesta: fiecare ziarist simte că el este băiatul cu cartea și nuiaua. Guvernul, clasele și masele, societatea, arta și literatura – sunt ceilalți copii. El îi învață și-i face mai buni”. -
