Din 1977, atunci când a publicat în Franța prima lui carte intitulată A trăi în Est, și până în 2021, când celebra editură Grasset i-a tipărit ceea ce el însuși a socotit a fi o carte de concluzii (Reflecții despre comunism) , Thierry Wolton s-a identificat ca unul dintre cei mai asidui cercetători ai totalitarismului de stânga. Cartea monumentală, în trei volume, fiecare de 1000 de pagini, O istorie mondială a comunismului (apărută și în traducere românească grație eforturilor editurii bucureștene Humanitas) a fost precedată de alte câteva, dintre care cele mai importante mi se par a fi cele consacrate KGB-ul (KGB-ul în Franța și KGB-ul la putere) sau cea în care, încă din 2008, erau analizate componentele a ceea ce autorul a avut intuiția de a numi Sistemul Putin. În 2019, Wolton va întoarce pe toate fețele Negaționismul de stânga.
Numele gazetarului și profesorului francez îmi este cunoscut încă dinainte de 1989. Îndată după apariția cărții dedicate acțiunilor din Franța ale poliției secrete sovietice, în emisiunile lui de la Europa Liberă, regretatul Virgil Ierunca s-a aplecat asupra felului în care istoricul a încercat să deslușească încrengăturile și ramificațiile rețelei Caraman. După 1990, editura Humanitas a încercat nu doar să recupereze timpul pierdut publicând cam tot ceea ce a publicat până atunci Thierry Wolton, ci și să țină pasul cu cele mai recente lucrări ale cercetătorului.
Iată, în vara anului 2023 la sus-numita editură a apărut, în traducerea Adinei Cobuz, Noile drumuri ale servituții noastre. Un volum de ceva mai mult de 160 de pagini, de istorie contemporană, aș zice de istorie extrem contemporană, în care este vorba despre telefoane mobile, internet și, desigur, și despre pandemie. Despre relația pe care cele trei produse ale tehnologiei de top o pot avea cu ceea ce unii, din fericire mulți, socotesc a fi valoarea supremă. Libertatea. Relație ce se amplifică și diversifică în vremuri excepționale.
Cartea e concepută ca o poveste. Care însă nu are nimic romantic. Și în care nici prea multă ficțiune nu este. Începe și se termină cu o referire la telefonul mobil în absența căruia mai nimeni nu își mai poate imagina existența. Thierry Wolton înseamnă, iată, o excepție. Nu are și nici nu a avut vreodată un asemenea gadget. Al cărui rost primordial ar fi acela de a facilita comunicarea. Numai că, pe măsură ce telefonul mobil a devenit tot mai sofisticat, tot mai complicat tehnologic, el a contribuit la însingurarea noastră. Îl folosim tot mai rar pentru serviciile de voce, preferăm să ne trimitem mesaje scrise de parcă am dori să ne ferim unii de alții. Cel mai adesea el este instrumentul ce ne permite accesul neîngrădit la Google și la rețelele sociale. Cele care ne dau iluzia că am avea mii de prieteni când, de fapt, aproape că nu mai avem nici unul.
De pildă, atunci când ieșim de la serviciu și urcăm în autobuz, tramvai, metrou nu conversăm cu acei colegi ce ni s-au alăturat în drumul lor spre casă, ci ne cufundăm privirile în ecranul telefonului mobil. Care a devenit, aparent, însă numai aparent, cel mai bun prieten. El știe despre noi poate mai multe decât știm chiar noi înșine, iar ceea ce știe nu ține nicidecum secret. La aceasta contribuind formidabila invenție care este internetul. În fața căruia indubitabil a capitulat până și Thierry Wolton.
Iar pentru ca această capitulare să nu fie una neputincioasă, poate nici definitivă, Wolton a scris o carte în care a arătat cum internetul, rețelele sociale ce îi sunt asociate contribuie la limitarea libertății noastre. Numai că, de data asta, cedarea de libertate se face cu deplinul nostru accept. Desigur, suntem asigurați că datele noastre personale sunt pe deplin protejate. Există legi care ne garantează asta. Numai că nu se poate să nu fi observat că grație internetului ni se cunosc programul de lucru, obiceiurile, preferințele, vulnerabilitățile. Avem astfel de-a face cu un fel de servitute, servitute voluntară, ca să folosesc o sintagmă devenită celebră încă din secolul al XVI lea, odată cu publicarea unui eseu celebru de Etienne de La Boétie.
Comunismul a căzut în Europa. El însă încă mai subzistă pe celelalte continente. Așa că și internetul și noile tehnologii țin cont de diferențel specifice între regimurile libere și cele totalitare. De aici și ideea esențială a cărții lui Thierry Wolton. Aceea a paradoxului care face ca tehnologia să deschidă calea spre libertate pentru țările în care libertatea este îngrădită (Wolton cercetează cu lux de amănunte cazul Chinei, insistând asupra specificităților în folosirea internetului care acolo e un fel de intranet și încheind cu atitudinea drastică din timpul pandemiei când noile tehnologii au fost utilizate în vederea supravegherii absolute a indiviziilor) , în vreme ce “în țările care se bucură de libertate, tehnologia devine un inegalabil instrument de control”.
Firește, Wolton nu avea cum să nu se ducă cu gândul la cărți celebre precum 1984 sau Minunata lume nouă, la profețiile lui Orwell și la cele ale lui Huxley, așa că examinează ce s-a îndeplinit din ele. Citind ceea ce a scris Thierry Wolton, eu m-am dus cu gândul și la ceea ce Mario Vargas Llosa anunță că se va întâmpla în 2036. Am în vedere când spun asta excepționala lui povestire Vânturile. În 2036, alienarea, uniformizarea, supunerea pe care Wolton le diagnostichează vor face parte (definitiv?) din noua noastră lume. -
