Thomas Ostermeier înseamnă o prezență relativ frecventă pe scenele românești de teatru. Asta încă de pe vremea în care era considerat copilul teribil al regiei germane. Directori inspirați fie de festivaluri, fie de teatru, precum Emil Boroghină (Craiova), Tompa Gábor (Cluj-Napoca) sau Constantin Chiriac (Sibiu), i-au invitat constant spectacolele în România și mai totdeauna directorul de scenă le-a însoțit dând și în privința asta un exemplu de care poate că nu ar fi rău să țină seama și confrații lui români.
Cred că lui Ostermeier și turneelor cu spectacolele sale, lui ca și românului Andrei Șerban, acesta din urmă cu o sfidătoare indiferență ignorat de curatorii ultimelor ediții succesive ale FNT, indiferență încurajată fie de lașitatea, fie de neglijența devenită regulă de funcționare pentru UNITER, totul dublat de lipsa de reacție a președintelui acestuia (oare de ce nu a putut repara dl. Buhagiar afrontul adus regizorului prin neinvitarea spectacolului cu Doctorul de la Teatrul Maghiar de Stat din Timișoara?), li se datorează redescoperirea românească a pieselor lui Ibsen. Lor și nicidecum nu știu cărei criticițe plus o regizoare revoltată în fața căreia aproape că a stat smirnă același președinte, care își revendică abuziv acest merit.
Însă până la Ibsen, cel puțin pentru mine, a fost Hamlet. Spectacol pe care l-am văzut prin 2011 sau 2012 la Festivalul Shakespeare de la Craiova. Mulți spectatori și –hélas!- și extrem de mulți critici au fost atunci preponderent impresionați de noutatea scenotehnicii. Foarte puțini au băgat, în schimb, de seamă sau au apreciat cum s-ar fi cuvenit interpretarea de excepție a unor actori precum Urs Jucker (Claudius), Lars Eidinger (Hamlet), Judith Rosmair (Gertrude, Ofelia), Robert Beyer (Polonius, Osiric, Sebastian Schwarz (Horațio, Guildenstern) Stefan Stern (Laertes, Rosencrantz).
Vlad Cristache, talentat regizor tânăr și, de ceva vreme, inspirat director al Teatrului bucureștean Excelsior, căruia i se datorează acum și prima ediție a festivalului X-Fest, a izbutit să aducă la București O istorie a violenței, în principal producție a Teatrului berlinez Schaubühne. Montare în regia aceluiași Ostermeier. În a cărui gramatică se regăsesc și inserturile filmate (excelentă ideea de a folosi acelea ale dezinfectării camerei protagonistului și la începutul, și la sfârșitul reprezentației), inserturi care aduc o consistentă valoare adăugată (aici se cuvine menționat aportul lui Sébastien Dupouey), și muzică remarcabil compusă de Nils Ostenderf, admirabil interpretată live de Thomas Whitte, un adevărat om orchestră, și un foarte bun lighting design (Michael Wetzel).
Au fost spectatori ai celor două reprezentații bucureștene care și-au exprimat dezamăgirea în privința scenografiei datorate Ninei Wetzel. Care e foarte adevărat că nu e nici bogată, nici grandilocventă, nici acaparatoare, ci mi se pare a fi fost exact ceea ce trebuie. Se află într-un foarte bun, un echilibrat raport de complementaritate cu secvențele filmate și mai ales pune în evidență jocul actorilor. Unul mai bun ca altul. Nici unul căzut pradă stridenței. La care ar putea tenta oricând un spectacol ce are în titlu cuvântul violență.
O istorie a violenței reprezintă rescrierea pentru scenă a romanului autobiografic omonim al francezului Edouard Louis. A fost făcută de romancier, al cărui nume real este Eddy Belleguele, împreună cu Florian Borchmeyer și cu regizorul însuși.
Cartea, care a apărut și în românește la editura Litera, istorisește o poveste cutremurătoare petrecută într-o noapte de Crăciun. Noapte în care protagonistul Edouard a avut parte de o experiență de o violență extremă cu un imigrant pe nume Reda. Un ins ce ține mult la condiția lui de kabil, de imigrant ce aparține unei populații care trăiește în regiunile muntoase ale Algeriei. Despre care el însuși ne înștiințează că ar fi caracterizată prin răutate și violență.
Atât tânărul intelectual burghez Edouard, care îi citește pe Claude Simon, pe Faulkner, pe Nietzsche și pe Hannah Arendt și care pare-se că se mândrește cu asta, că doar nu degeaba le poartă cărțile sub braț și citează voluptuos din ele, cât și Reda aparțin comunității gay. Și unul, și celălalt au avut de suferit pentru vina de a fi altfel. Edouard a fost respins de părinți, nu se simte deloc confortabil cu sine, Reda își decontează foarte adesea necontrolat atât condiția de imigrant cât și pretinsa infirmitate. Una în primul rând mentală. O face și acum prin felul în care se comportă, de la un moment dat încolo, cu blondul pe care și l-a dorit pentru o aventură de o noapte.
Ambele comportamente au drept fundament frica. Sentimentul dominant pe care este construit spectacolul. Nu doar confesiunea lui Edouard, întretăiată de comentariile tendențioase ale surorii și cumnatului său cărora a avut proasta inspirație de a le cere ajutorul, confesiune a cuiva terorizat de frică, se regăsește în montare. La rândul său și Reda e dominat de frică. Frica difuză și complexă s minoritarului. Și etnic, și sexual. Despre frica lui Edouard și romanul, și spectacolul ne spun mai multe. E vorba despre frica provocată de respingerea familiei, despre frica consecințelor aventurilor întâmplătoare (Edouard se testează periodic de SIDA), despre frica de a începe noi relații. Ori despre frica de acel qu’en dira-t-on? ce l-a marcat o viață. Ca și despre frica pe care i-o impune comportamentul violent al lui Reda. Adică furtul, amenințarea cu revolverul, urmările violului. Frica și regretul de după sesizarea poliției.
Esența spectacolului lui Ostermeier constă în însăși descrierea multiplelor consecințe ale fricii. Și în avansarea unui antidot la efectele acesteia. Ignorarea. Posibiltatea de a nega realitatea. Această posibilitate, ce îi este sugerată lui Edouard de o frază găsită într-o carte a Hannei Arendt, se află la originea iertării autoimpuse a lui Reda.
Frica înseamnă de altfel o temă majoră de reflecție pentru gânditorul teatral de primă mână care este Ostermeier. Să ne amintim că regizorul este autorul unei cărți care exact așa se cheamă. Teatrul și frica. Apărută în 2016 în versiune românească, la editura bucureșteană Nemira. Să ne amintim de asemenea și că frica este una dintre marile teme ale teatrului. Nu doar al celui creat de Thomas Ostermeier. Ci de când exista teatrul pe lumea asta. Frica se regăsește de la tragicii greci la Shakespeare și Racine până la Ibsen și Beckett. Și de acolo mai departe.
Fără cusur distribuția alcătuită de Ostermeier. Cu un Edouard fragil, sensibil, temător, gata mereu să găsească explicații, scuze, nuanțat jucat de Laurenz Kaufenberg (care seamănă întrucâtva cu Edouard Louis) și cu un excepțional Reda, impecabil interpretat de Renato Schuch. A cărui evoluție este valorată de prim-planurile video. Care servesc la evidențierea atât de expresivei mimici a actorului. Ambii protagoniști fiiind susținuți de Christoph Gawenda și Alina Stiegler care, efectiv, predau o lecție despre cum se construiește așa-numitul rol secundar. Despre cultura acestui gen de evoluții. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
