În vremea pandemiei, Ana Blandiana și-a făcut ordine printre hârtii și a dat peste caietele unui jurnal pe care-l credea pierdut. În 1988, consemnase zi de zi un timp al interdicției de a mai publica. Din pricina motanului Arpagic – o întruparea camuflată amuzant și curajos a Cârmaciului Nicolae Ceaușescu – din ciclul poemelor ei pentru copii, nu mai avea voie să practice meseria de scriitoare care o consacrase. Așa începe această mare carte despre cei mai întunecați ani ai regimului comunist, ani de disperare, teamă și duplicitate. Nu știu să se mai fi scris la noi ceva asemănător ca forță a reconstituirii și evocare lipsită de farduri stilistice a acelei epoci.
Jurnalul publicat recent are prospețimea și autenticitatea unui document istoric. A fost scris, cum se zice, la cald, în plină desfășurare a evenimentelor, în incandescența vieții ascunse, în griul sinistru al unei epoci în agonie și în atomizarea unei lumi intelectuale împestrițate de compromisuri și de corupția spiritului. În plus, a fost scris, ca orice jurnal cinstit, fără gândul sau speranța că va vedea vreodată lumina tiparului. Asta îl face cu atât mai impresionant în toate felurile: ca mărturie, ca studiu de caz, ca literatură de cea mai bună calitate.
„Acțiunea” se petrece când la oraș (București), când la sat (Comana), ceea ce dă acestei cărți și o adâncă dimensiune sociologică. Vedem cum se trăia în capitală în cercurile concentrice ale scriitorimii : conducătorii culturii, autorii înregimentați politic, pescuitorii în ape tulburi, turnătorii, însingurații, foștii, actualii, interzișii, tăcuții, descurcăreții. Cititorii care au trăit acele vremuri vor regăsi în carte nume binecunoscute și vor dobândi perspectiva mai limpede a ceea ce au devenit acele nume ulterior... Mircea Dinescu e doar unul dintre ele. Și vedem cum se trăia la țară, în țesătura umană creată de cultura cooperativei agricole de producție: țăranii resemnați, țăranii atemporali, țăranii desțărăniți și dezumanizați, satul năclăit ideologic și abrutizat de duplicitățile sărăciei, fricii și inculturii.
Jurnalul se citește cu sufletul la gură nu doar din dorința de a mai descoperi vreun detaliu de culise din viețile unor scriitori acum uitați sau, dimpotrivă, deveniți celebri, ci pentru că cele cinci sute de pagini sunt irezistibile ca panoramă a vieții. Am încercat să citesc Mai-mult-ca-trecutul cu ochii unui tânăr născut după 1990, care va trece repede peste nume care nu-i spun mai nimic și peste dezbateri de idei și chinuri de conștiință pe care nu le-ar înțelege decât ca valuri distopice ale unui bun roman memorialistic. În schimb, nici o vârstă nu va rămâne indiferentă la marea poveste de dragoste pe care o spune acest jurnal cu multiple straturi hermeneutice.
Culoarea politică întunecată, tușele dramaticei absențe a solidarității intelectuale în fața rumegării comuniste a traiului și scrisului, culorile sângerii ale lipsurilor, frigului și absurdului de fiecare zi ies la iveală cu atât mai bine cu cât canavaua pe care sunt descrise rămâne neclintită în tărâmul dragostei. Cu cât căldura, frumusețea, omenescul și eroismul iubirii sunt mai ascunse de văzul lumii, cu atât grotescul epocii se arată mai dezgustător și mai șubred. Trei sunt marile iubiri ale acestei cărți aparte: iubirea cuplului Blandiana-Rusan, iubirea țării România, o tandrețe de un impresionant firesc, lipsită de orice demagogie patriotardă, și iubirea de literatură ca mod de a trăi.
Așa încât, tinerii de ieri și de azi, cititorii de mâine vor descoperi în acest jurnal un mare roman al supraviețuirii prin dragoste – ca un mesaj de încurajare aruncat în oceanul tuturor furtunilor vieții, de pe o insulă pustiită de interdicția gândirii libere.
Înzestrată cu o naturală fibră metafizică, Ana Blandiana este, după mintea și gustul meu, cea mai pătrunzătoare și coerentă voce a memorialisticii contemporane și mă cucerește de fiecare dată prin îngemănarea atât de rară în literatura noastră a lucidității dureroase față de realitate și o privire asupra lumii și asupra oamenilor care rămâne totdeauna caldă, încărcată de speranță.
