Relativ recent am participat la o conferință a “Rotary Trieste International Club”. Alocuțiunea și dezbaterea ulterioare s-au referit la legăturile între portul cel mai important al Adriaticii de nord-est și spațiul românesc. Am descoperit, mai departe de cei aproximativ 25 de mii de conaționali rezidenți în regiunea Friuli Veneția Giulia, mai ales în orașele cele mai importante ale acesteia (Trieste, Udine, Pordenone) prezențe românești ce întregesc tabloul acestui oraș aflat la intersecția religiilor, culturilor și civilizațiilor. Mă refer la Elena Șuțu-Chrissoveloni, soția diplomatului francez Paul Morand, ce a trăit aproape toată viața la Trieste sau la romancierul triestin Claudio Magris, ale cărui cuvinte despre Timișoara măgulesc nu numai prin frumusețea dar și prin actualitatea lor: “Frumoasă și nu lipsită de melancolie, în pofida unui verde omniprezent, Timișoara povestește, prin fiecare piatră, o istorie multiseculară și complexă...în splendida, vasta și tăcuta Piață a Unirii, veghează, precum în toate piețele din Mitteleuropa, Coloana Trinității...Orașul este o capitală, un centru epic al istoriei infinite a Dunării străvechi.” Exemplele pot continua însă dimensiunea și istoria consulară românească sunt fascinante, aspect cu atât mai important cu cât însuși scriitorul Panait Istrati apare în documente relevante legate de ceea ce denumim astăzi asistență și protecție consulară.
Orașul Trieste a avut și are dinamismul său, punct nodal de transport rutier, maritim și comercial dar deopotrivă centru bancar, de asigurări, spațiu al unor comunități și religii diferite. Primele Consulate au apărut încă din anul 1732 ca o continuare logică a dinamicii internaționale ce a favorizat schimburile economice: “Declarația de instituire a libertății de circulație și tranzit la Marea Adriatică”, semnată la 2 iunie 1717 de regele Carol al-VI-lea de Habsburg, prevederile păcii de la Passarowitz prin care comerțul cu toate posesiunile teritoriale otomane a fost permis fără restricții, declararea orașelor Trieste și Fiume Porto Franco în anul 1719 de către același suveran etc Încă din perioada medievală la Trieste a activat atât “Banca Della Madonna Per La Sicurta Maritime” cât și instituția notarială, după cum o menționează primul document de acest tip elaborat de un notar din Monfalcone (14 octombrie 1328), oraș aflat la câteva zeci de kilometri de Trieste. Apariția altor instituții a întregit dezvoltarea economică a orașului-port: Bursa din Trieste (1755), “Societatea de Navigație Lloyd Austriaco” (1836), “Assicurazioni Generale Austro-Italiche” (1831) devenită în 1848 “Assicurazioni Generali”, “Banca Commerciale Triestina” (1859), “Banca Popolare di Trieste” (1868), “Scuola Superiore di Commercio” (1877), aceasta din urmă, ctitorie a baronului Pasquale Revoltella ale cărui donații formează o parte a galeriei de artă din muzeul cu același nume: “Revoltella.”
Prin urmare, începând cu data de 18 octombrie 1732, când Giacomo Baseo a fost numit “Consul al națiunii greco e turchesca”, tot mai multe state au fost reprezentate la Trieste: Regatele Neapolelui și Siciliei (1751), Danemarcei (1752), Spaniei (1753), Franței (1769), Marii Britanii (1774), Portugaliei (1784), Prusiei (1784), Sublima Poartă/Imperiul Otoman (1800) etc De remarcat și numirea primului Consul al Veneției la Trieste, Girolamo Marzani (1761) precum și deschiderea Consulatelor Ducatului de Modena (1778), Republicii Genova (1780) sau Regatului Sardegnei (1780). Inaugurarea în anul 1869 a Canalului de Suez a contribuit la extinderea activității consulare în Trieste. La finalul secolului XIX și-au făcut apariția Consulatele Belgiei, Venezuelei, Peru, Chile, Argentinei, Braziliei. Finalizarea liniei feroviare “Transalpina” (1909) a favorizat și mai mult transportul mărfurilor și persoanelor dinspre statele germane și Austria imperială către principalul port al acesteia din urmă, Trieste. Relevant în context și faptul că vasele au transportat în acele timpuri (prima parte a secolului XIX) mărfuri din “Regatul celor Două Sicilii, Toscana, Statele Pontificale, Valahia, Insulele Ionice, orașele hanseatice, Oldenburg, Rostock și Ierusalim, Sardegna și Prusia”.
Primul Consul al României la Trieste a fost Niccolo Sevastopulo, co-fondator al fabricii “Alba” din Trieste și al “Companiei Elene de Asigurare La Fenice.” A fost descris precum “un întreprinzător care deja la vârsta de 18 ani a fost implicat într-o carieră comercială la o filială a Ralli Brothers din India, după care s-a întors la Trieste și s-a dedicat afacerilor derulate prin firma tatălui său”. Este important de amintit deschiderea unei agenții consulare a României la Fiume (1884), Consul fiind J.M. Papiniu. De altfel, pentru cuplul regal Carol I și Regina Elisabeta, actualul port croat Rijeka a fost unul din locurile preferate de călătorie, mărturie fiind vizitele periodice din anii 1896, 1897, 1898, 1900, 1901, 1903. Mai târziu, în 1926, într-un raport al Prefecturii Fiume, Consulul României Francesco Vio (1863-1954) a fost descris precum “un austriac declarat. La reședința sa se vorbește doar în germană.”
Al doilea Consul al României la Trieste, numit în anul 1879, Giovanni Antonio di Demetrio, a avut o activitate susținută și ca urmare a anilor turbulenți de la sfârșitul primului război mondial. Acesta, de la sediul său din via Rossini nr.2, s-a preocupat atât de formalitățile de repatriere ale românilor reveniți de pe continentul american (Trieste și Genova au fost principalele porturi utilizate de românii transilvăneni ce au plecat în/din SUA în special la început de secol XX) cât și a celor implicați în luptele din primul război mondial, cu precădere ardeleni din armata austro-ungară. O parte a acestora, încă din timpul războiului au format așa numita “Legione Romena” și s-au transferat, cu sprijin logistic italian, pe frontul din Moldova, devenind “Volontari della Grande Unione” ce se va înfăptui la 1 Decembrie 1918. Mai târziu, la 14 ianuarie 1920, Ministerul de Război de la Roma a solicitat Comisariatului General din Trieste “măsuri de ajutorare a emigranților aflați în tranzit în oraș cu destinația România.”
Profilul Consulului Giovanni Antonio di Demetrio a fost unul asemănător cu cel al predecesorului său: Antreprenor de origine elenă, cu legături probabile de familie cu greci din România: “În 1911 a intrat în administrația Meridionale…căsătorit cu Fanny Vernudachi, a cărei soră Despina este soția lui Constantino Costi…
Un document important este solicitarea scrisă din 11 septembrie 1920 prin care Giovanni Antonio di Demetrio s-a adresat Comisariatului General Civil Veneția-Giuliaîn legătură cu membrii aparatului de lucru al misiunii sale:
“Majestatea Sa Regele României a hotărât următoarele, prin Decretul nr.3215 dat la 30 iulie 1920 la București:
- Domnul Antonio Giovanni di Demetrio Vice-Consul
- Domnul Walter Smoquino, Secretar.”
Anterior, odată cu intrarea României în război în anul 1916, activitatea Consulatului a fost întreruptă. La reluarea acesteia, prin Decretul nr.1121/4 iulie 1919 misiunea s-a transformat în Consulat General Onorific, cu o activitate extinsă în anii interbelici. La data de 15 decembrie 1921 misiunea consulară a organizat o conferință în Sala Mică a Camerei de Comerț, intitulată “România și raporturile sale cu Italia”, susținută în limba italiană de scriitoarea română Zoe Gârbea-Tomellini, soția Consulului României la Genova, promotor al țării noastre în numeroase manifestări culturale din “Genova, Milano, Turin, Padova și Triest” și fiică a scriitoarei Smaranda Gheorghiu.
Familia Demetrio s-a bucurat de atenția și aprecierea autorităților locale, după cum ne transmit peste timp ideile din raportul chestorului de Trieste Pietro de Filippis adresat Prefectului Bruno Fornaciari la 5 martie 1924: “Giovanni Antonio și Glavina Betcovich alături de fiul lor Demetrio Antonio născut la Trieste în 1894, locatari în via Romagna nr.24, au o bună conduită morală și politică…
Tatăl este om de afaceri și Consul general al României la Trieste, înnobilat de Guvernul României cu titlul de Baron.” Titularul funcției (Baronul Giovanni Antonio di Demetrio) a murit, după 48 de ani de misiune, la 23 aprilie 1927. Ulterior, la 23 octombrie 1927, fiul său, Antonio di Demetrio, a fost propus Consul General Onorific al României, cu circumscripția teritorială de competență: “Trieste, Gorizia, Zara, Fiume, Udine, Belluno, Istria.” Exequatur-ul a fost primit la data de 25 octombrie 1928 iar sediul misiunii a fost în via San Niccolo nr.14. Antonio di Demetrio, titular al unei companii comerciale axate pe importul de tutun și lemn din România, a fost sprijinit în activitatea consulară de doamna Natalie Floegel. Un raport din 15 decembrie 1935 al Chesturii Trieste îl descrie pe noul Consul General în următorii termeni: “Nu este înscris în Partidul Național Fascist dar demonstrează loialitate față de instituțiile Regimului. Căsătorit cu Afenduli Xenia di Alessandro…se ocupă cu activitatea comercială cu orez și alte produse alimentare…efectuează servciul consular cu zel și corectitudine.”
Contextul generat de cel de al doilea război mondial a fost unul diferit și, evident, evoluția instituțională post-conflict din Trieste a fost la rândul său cu totul alta. În cazul Consulatului General Onorific al României conflictul a adus cu sine și o tragedie familială. Este vorba de moartea lui Alessandro di Demetrio, unul din fiii lui Antonio di Demetrio, voluntar în cadrul UNPA, instituție asimilată cu “Protecția Civilă.” Tânărul în vârstă de doar 18 ani, implicat în operațiunile de asistență a populației civile din Trieste urmare bombardamentului aviației aliate din 10 iunie 1944, a murit accidental în cursul acelor zile dramatice. De precizat că Alessandro di Demetrio lucra în cadrul misiunii consulare române din data de 4 ianuarie 1944. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
