Din ce în ce și mai inexplicabil, și mai păgubos acest fals și acultural spirit de economie care face să nu mai găsim nici urmă de caiet program la premierele teatrale. Nu mai avem la îndemână decât o biată foaie amărâtă, întocmită la mare repezeală, care conține doar numele regizorului, al scenografului, al actorilor (câteodată omițând-se chiar a se preciza numele rolului, deși înainte scrie promițător și falnic distribuție) și cam atât. “Alte informații găsiți pe internet!”.
Ce ne facem însă atunci când nici acolo nu găsim nimic? Așa cum stau, de pildă, lucrurile în cazul premierei spectacolului cu piesa Sensul vieții Emmei, exemplar montat de regizorul Radu Afrim la Compania Tompa Miklós a Teatrului Național din Târgu Mureș. Nimic în afară de o biată listă enumerând realizatorilor. Nimic despre dramaturg (Fausto Paravidino), nimic nici despre piesă, o enigmă rămânând și sensul sintagmei adaptare scenică. Mai clar. Spectacolul cu Sensul vieții Emmei pornește de la altceva decât de la o scriere de la bun început destinată scenei? De la un roman, cumva? Dacă e vorba despre adaptarea unei scrieri aparținând genului epic, nu ar fi fost oare elementar să ni se spună cine a făcut-o? La fel cum ar fi fost normal ca numele adaptatorului să fie precizat chiar dacă este vorba despre modificări de ordin dramaturgic, Aparține ea, adaptarea, lui Radu Afrim? Așa cum se petrec lucrurile de câțiva ani încoace. Secrete, enigme, lipsuri.
Am simțit acut toate aceste minusuri de informație nu doar din rațiuni strict profesionale, ci și din motive subiective. Mai întâi fiindcă Afrim nu este un regizor oarecare. În al doilea rând deoarece toate prezențele sale la Naționalul de la Târgu Mures, începând cu Castingul Dracului și Tihna de Attila Bartis, au însemnat evenimente reale. Și nu doar pentru Teatrul de acolo. Eveniment este, indubitabil, și spectacolul cu Sensul vieții Emmei. Una dintre cele mai bune, mai echilibrate, mai deparazitate de excese, mai realiste și mai emoționante creații ale regizorului din ultima vreme. Spun asta, deși unor spectatori le-ar putea provoca un anume disconfort detaliul că prima parte a reprezentației durează aproape două ore, în vreme ce cea de-a doua numai cu ceva mai mult de 50 de minute. Materia dramaturgică este însă aici riguros repartizată. Chiar nu cred că s-ar fi putut altfel.
Era, pe urmă, cred, necesar ca spectatorii, indiferent că sunt de limbă maghiară sau de limbă română, să fie informați că Sensul vieții Emmei înseamnă cea de-a treia întâlnire a lui Afrim cu scrierile italianului Fausto Paravidino. Că primele două – Boala familiei M de la Teatrul Național din Timișoara și Măcelăria Iov de la Naționalul ieșean- au însemnat succese. Adevărate. Nu contrafăcute. Amândouă au fost spectacole de cursă lungă. Boala familiei M, de pildă, a avut premiera în luna mai a anului 2008 și ține afișul chiar și azi. Cu toate modificările ce s-au impus a fi operate în distribuție. Cele trei piese au o temă comună. Una prezentă în mai toate show-urile teatrale afrimiene. Tema familiei. A familiei fie bolnave, fie disfuncționale, fie în disoluție. A familiei pe moarte.
În Sensul vieții Emmei, care, de abia la sfârșit vom afla că ambiționează a fi un film făcut, turnat sub ochii noștri de Marco, fratele Emmei (de aici și infuzia de materiale video, datorate lui Barbási Ede, completate de un excelent videomapping purtând semnătura lui Trucza Samu), este prezentat traiectul a două familii aflate în raporturi complementare. Familia Antoniettei și a lui Marco (fără cusur jucați de Fülöp B. Erszébet și Bartha László Zsólt) pe de o parte,și cea a Clarei și a lui Giorgio (foarte buni Nagy Dorottya și Varga Balász), pe de alta.
Cele două cupluri s-au cunoscut la finele anilor 60, anii revoluțiilor de toate felurile.De la cele sexuale la cele politice și de mentalitate. Mai corect spus, anii 68. Cu Primăvara de la Praga care a însemnat un prim mare pas în procesul de spulberare a iluziilor comuniste (să nu uităm că în perioada aceea Partidul Comunist Italian era unul puternic, cu mulți membri și simpatizanți, printre aceștia numărându-se și tinerii din piesa lui Paravidino), cu celebrul, contradictoriul Mai ‘68. Care nu s-a limitat la a zdruncina din temelii rigorile Sorbonei.
Povestea celor două cupluri ne este înfățișată, cu toate avatarurile și crizele sale, pe un interval larg de timp. Se ajunge până foarte aproape de zilele noastre. Schimbările de tranșe temporale fiindu-ne anunțate prin cortine muzicale. Doar un semn, doar un indiciu că Afrim e consecvent cu sine și fidel ideii și formulei de show. Peisajul este completat prin apariția de vecini și prieteni (și aici Radu Afrim exploatează eficient toposul blocului), demne de semnalat fiind prezența Berthei și a poveștilor sale ( de mare efect evoluția actriței Berekmeri Katalin) ori aceea a părintelui Mario (Kovács Botond).
Dramaturgul, aparatul său de filmat ca și ochiul rafinat al regizorului, insistă asupra familiei Antoniettei. De aici locul privilegiat pe care îl au copiii Antoniettei și ai lui Carlo. Adică Marco (Rózsa László), Giulia (Kádar Noémi) și, în fine, Emma. Revoltata de profesie. Cu forță desenată de Simon Boglárka- Katalin. Aceasta în pofida faptului că prezența fizică efectivă a personajului este relativ redusă. “Voiam să construiesc o piesă despre o absentă. Femeia unui portret. Emma este o femeie, o cunoaștem grație mărturiilor persoanelor care au cunoscut-o”. Va apărea și portretul, găsit de Marco și apoi distrus de Emma într-o sală de expoziție din Anglia. Însă marea, excelenta găselniță a lui Afrim și a scenografei Kupás Emma, este gura imensă din fundal. O gură care nu doar vorbește, adică mimează vorbirea, prin intermediul mai multor voci, despre destinul și ciudățenile Emmei, ci în care aceasta se și ascunde. Își află adăpostul. Sau, mă rog, locul de observație. Așa se face că în spectacolul de la Compania Tompa Miklós, absența dorită de Paravidino se transformă într-o puternică prezență. -Citeste intregul articolul si comenteaza pe Contributors.ro
