Contributors.ro:Armenii din enclava separatistă Nagorno Karabah și-au anunțat capitularea miercuri, la ora 13.00, după exact 24 de ore de la declanșarea operațiunilor militare de către armata azeră. După războiul de 44 de zile, din toamna 2020, acest război a durat doar o zi. Probabil că va intra în istorie drept “războiul de 24 de ore”. În comunicatul oficial se spune faptul că autoritățile de la Stepanakert, capitala Nagorno Karabah, au acceptat propunerea trupelor de menținere a păcii rusești de a înceta rezistența armată. Care e istoricul acestui conflict?
Armand Goșu: E un război care durează de 35 de ani, nu de o zi, nici de trei ani. El are doar diverse faze, unele foarte sângeroase. De pildă în luptele dintre 1991-94, când s-a încheiat armistițiul, au murit circa 30.000 de oameni. În războiul de 44 de zile, din septembrie-noiembrie 2020, circa 3000 de oameni. Acum, văd că oficial sunt doar 7 morți confirmați, însă cifra e cu siguranță mai mare.
De ce spun 35 de ani? Conflictul a început în vremea reformelor lui Mihail Gorbaciov, cu cererea armenilor din Karabah de a se uni cu Armenia. A crescut apoi ca un război de guerillă între sate, cu răpiri, confruntări violente între armeni și azeri, populație scoasă din case și alungată. Apoi ca un veritabil război între două republici sovietice vecine, Armenia și Azerbaidjan. A intrat într-o nouă fază în septembrie 1991 când Nagorno Karabah și-a declarat independența față de Azerbaidjan. Paranteză, aici: Nagorno Karabah a fost - juridic mai este și astăzi - regiune autonomă în cadrul Azerbaidjanului. Este așa de la începutul anilor 1920. Înainte ca bolșevicii să preia controlul în Transcaucazia, cum se numea pe atunci Caucazul de Sud, armenii din Karabah după ce au respins un atac otoman în 1919, au votat pentru unirea cu Armenia, înființată în contextul prăbușirii Imperiului rus. Bolșevicii au reorganizat administrativ regiunea și au inclus Nagorno Karabah în granițele Azerbaijanului care a format alături de Armenia și Georgia o federație care a fost parte semnatară a actului fondator al Uniunii Sovietice, în decembrie 1922.
Contributors.ro: După o sută de ani, la 20 septembrie 2023, Karabahul armenesc capitulează în fața Azerbaidjanului. Care sunt condițiile capitulării? Ce conține comunicatul lor?
Armand Goșu: E un comunicat mai lung, care vorbește despre două zile de lupte grele în care unitățile armatei Arțah, asta e denumirea istorică a Karabah-ului, au lupta eroic cu un inamic mai numeros și mult mai bine înarmat, din cauza pierderilor umane și a faptului că inamicul a ocupat puncte strategice importante, anunță încetarea focului de la ora x pentru ziua de 20 septembrie. Documentul mai prevede evacuarea unităților și militarilor armatei Armeniei care se află în Karabah, dezarmarea milițiilor locale, din republica separatistă, evacuarea tehnicii militare și armamentului de pe teritoriul enclavei. Probabil e ultimul document “oficial” al unei entități statale nerecunoscute internațional.
Mâine, adică joi 21 septembrie, în orășelul Evlah, din Azerbaidjan, din apropierea enclavei, vor avea loc discuții dintre reprezentanții Karabahului și cei de la Baku, privind reintegrarea enclavei separatiste, respectarea drepturilor și asigurarea securității populației armenești.
Contributors.ro: Ce rol are aici Moscova? Această capitulare a enclavei separatiste este cumva rezultatul intervenției Moscovei?
Armand Goșu: Indirect. Da, pentru că armenii din Nagorno Karabah se bazau pe susținerea Rusiei, mizau pe intervenția trupelor rusești de menținere a păcii care să-i apere de militarii azeri. Cifrele contingentului rusesc vehiculate în media sunt destul de diferite, de la 1000 la maxim 2000, în condițiile în care anul trecut, unii militari au fost trimiși pe frontul din Ucraina. Fără susținerea Rusiei, separatiștii nu aveau cum să reziste doar cu câteva mii de soldați, prost înarmați, cu moralul la pământ, cu tehnică de luptă sovietică, care formau un fel de miliții locale. A contat, într-o măsură semnificativă și faptul că oficial Erevanul nu a declarat război Azerbaidjanului pentru a-i apăra pe armenii din enclava separatistă.
La rândul lor, oficialii de la Baku, în comunicatul Ministerului Apărării afirmă că acordul s-a realizat prin intermediul trupelor rusești, la cerea localnicilor armeni.
Contributors.ro: Dar de ce Armenia nu a intervenit militar în ajutorul enclavei separatiste?
Armand Goșu: Nu doar că nu a intervenit, dar premierul Nikola Pașinian a afirmat imediat după anunțarea încetării războiului că Erevan și-a retras toate trupele din Karabah după noiembrie 2020, iar menționarea Armeniei ar confirma încercarea Baku a atrage și Erevanul în război. Pașinian a subliniat că cel mai important lucru acum este asigurarea de către Rusia a drepturilor armenilor din Karabah.
Peste câteva ore a avut loc un schimb de acuzații între secretarul Consiliului de Securitate al Armeniei și purtătorul de cuvânt al Kremlinului. Primul a acuzat Rusia că nu-și respectă obligațiile asumate de a asigura securitatea populației locale armenești. Peskov i-a răspuns că aceste acuzații sunt nefondate, de vreme ce primul ministru Pașinian a recunoscut integritatea teritorială a Azerbaidjanului, ceea ce înseamnă că Nagorno Karabah este parte integrantă a acestuia.
Contributors.ro: Asta confirmă acuzațiile opoziției care înțeleg că tocmai a început un mare miting în centrul capitalei în care cere demisia primului ministru.
Armand Goșu: Opoziția l-a acuzat pe Pașinian că a abandonat Arțah, că i-a trădat pe armenii din enclava separatistă. Unele voci cereau ca Erevanul să recunoască independența Republicii Nagorno Karabah, proclamată în 1991, altele cereau ca Armenia să intre direct în război cu Azerbaidjanului să apare populația din republica separatistă. Nu puțini sunt cei care cred că Rusia a abandonat Armenia din cauza faptului că Putin îl detestă personal pe Nikola Pașinian ajuns la putere în urme unei revoluții colorate, în urma căreia a dat jos de la putere un politician armean agreat și apropiat de Moscova. Oricum, nimic nu urăște Putin mai tare decât să vadă cum manifestanții aduc la putere politicieni care nu sunt emanația serviciilor secrete. De altfel, liderul de la Kremlin n-a ratat nici o ocazie în care să nu-și afișeze ostilitatea față de Pașinian. Cu toate acestea, Putin e suficient de pragmatic, astfel încât să comunice cu Pașinian, ceea ce s-a întâmplat și miercuri seară. Cine se așteaptă ca Rusia să dispară ca actor din Caucazul de Sud după această criză dă dovadă de superficialitate.
Acum, în ce privește declarația lui Peskov potrivit căruia Pașinian este de vină pentru că el a recunoscut integritatea Azerbaidjanului, lucrurile nu stau așa, deși văd că mai toată presa occidentală a preluat acest narativ. La întâlnirea din octombrie 2022 dintre Pașinian și președintele azer Ilham Aliev, liderul armean a vorbit despre respectul pentru integritatea teritorială și suveranitate celor două țări. Apoi, propaganda rusească a preluat această declarație și a interpretat-o în sensul recunoașterii explicite a suveranității Azerbaijanului asupra Karabahului. Nu putea un șef de guvern să declare într-o întâlnire cu președintele statului vecin că nu recunoaștere granițele acestui stat; asta însemna o declarație publică de revizionism. Ceea ce este inacceptabil.
Dar dacă vă uitați pe media rusă controlată de Kremlin, o să vedeți că ziariștii au fost instruiți să pună accent pe faptul că Pașinian a recunoscut suveranitatea Azerbaidjanului asupra Karabahului iar trupele rusești de menținere a păcii doar observă, monitorizează ce se petrece acolo, iar acum insistă pe faptul că militarii ruși ajută la evacuarea populației armenești din enclavă, difuzând imagini cu oameni disperați care încearcă să găsească o cale de evacuare din Stepanakert.
Contributors.ro:Până la urmă ce vrea Rusia de la Armenia? Care e valoarea Armeniei pentru Kremlin?
Greu de spus, pentru că politica Rusiei în Caucazul de Sud a fost haotică în ultimii ani. Moscova are doi aliați tradiționali în zonă, singurele două popoare creștine, armenii și georgienii. Când zic tradiționali, mă gândesc la ultimii 300 de ani, din secolul al XVIII - lea până astăzi.
Să încerc să explic puțin mai didactic. Din experiența de profesor vă spun că mi-a fost greu să predau Caucazul de Sud la studenții de master de la Științe Politice. M-au ajutat întotdeauna studenții din Republica Moldova, care au mai multe informații despre fostele republici sovietice și înțeleg mai bine situația de acolo. Lipsa culturii istorice face dificil orice demers.… Când încep să vorbesc despre Caucazul împărțit între Iran, Turcia și Rusia, nici n-apuc să ajung la enclavele etnice, că i-am pierdut pe studenți.
Rusia apare acolo târziu. În Caucazul de Nord, Ivan cel Groaznic, ajunge abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Apoi, expediția lui Petru cel Mare, la începutul secolului al XVIII-lea trasează o direcție de expansiune care va fi reluată abia de Ecaterina cea Mare, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ea este cea care creionează cu adevărat politica Rusiei în regiunea Caspicii. Primele achiziții teritoriale la sud de munții Caucaz, le-a făcut Alexandru I, cam în același timp cu anexarea Basarabiei, apoi Rusia a tot avansat până la pacea de la Berlin. Otomanii cedau mai ușor teritorii în Caucaz decât la gurile Dunării, de unde drumul spre Constantinopol era mai scurt. După prăbușirea Imperiului rus, pentru scurt timp, acolo au apărut statele naționale moderne Azerbaidjan, Armenia și Georgia care au fost ușor cucerite de bolșevici.
Otomanii au stăpânit vestul regiunii și litoralul Mării Negre. Pentru aproape un secol au controlat tot Caucazul care a fost cucerit de Soliman Magnificul. Poarta otomană stăpânea atunci o fâșie consistentă pe litoralul Mării Caspice. N-a durat însă mult, până la mijlocul veacului al XVII-lea, Iranul a recucerit acest teritorii.
Iranul a fost secole la rând cel mai important hegemon în această regiune, el controlând hanatele din zonă, de Erevan, Nahicevan, Karabah, Baku. În urma războaielor ruso-iraniene din secolul al XIX-lea, Rusia a reușit să ocupe regiunea și să anexeze și încorporeze între granițele sale aceste hanate.
Acest triunghi de forțe, Rusia, Turcia, Iran s-a păstrat până astăzi, are 500 de ani vechime!
Da, diferența este că în mod tradițional aceste puteri se aflau în conflict, se luptau pentru controlul Transcaucaziei, Sud-Estului Europei, Asiei Centrale, Caspicii, iar acum aceste trei puteri sunt aliate. Cred că este pentru prima dată în istorie, când Rusia, Turcia și Iran colaborează cum n-au mai făcut-o niciodată. Din cauza campaniei generalului Bonaparte în Egipt, Rusia și Imperiul otoman au încheiat “monstruoasa coaliție”, însă aceasta a durat puțin. Suficient însă ca navele rusești să-și facă apariția la Bosfor și în Mediterana Orientală. Vreme de secole, Istanbul și Teheran au fost dușmani înverșunați care s-au aflat în competiție pentru controlul Orientului Mijlociu.
Dar capitularea enclavei armenești Nagorno Karabah în fața Azerbaidjanului nu semnifică ieșirea din această paradigmă a celor trei actori regionali care controlează Caucazul de Sud?
Nu m-aș grăbi să trag această concluzie. Poate că Rusia va dispărea (nu e deloc sigur!) ca actor regional relevant, însă locul ei va fi luat de Occidentul instituționalizat. Mă gândesc la UE, la SUA, la NATO într-un viitor mai îndepărtat. Nici unul nu se simte prea bine. UE are nevoie urgentă de reformă, dacă vrea să joace vreun rol relevant în viitor. SUA încă e zgâlțâită de Trump, nu pare gata să-și revină prea curând. Iar NATO trăiește mai mult pe banii Americii și pe entuziasmul est-europenilor care tremură de frica Rusiei. Cum natura are oroare de vid, locul Rusiei în Caucazul de Sud va fi umplut de Occident, pentru că Georgia și Armenia au altă civilizație, cultură, sunt țări creștine, sunt incompatibile cu despotismul, cu autoritarismul de tip oriental, mai bine spus sultanismul, care domină regimurile din regiune.
Iar faptul că astăzi, în contextul războiului declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, cele trei state sunt împreună, identificându-și interese comune, nu înseamnă că această situație va dura și că noi tensiuni n-ar putea izbucni între ele.
E o victorie a lui Erdogan, cum afirmă presa occidentală?
Se poate spune așa. În fond, Azerbaidjanul a adoptat modelul turcesc de dezvoltare încă înainte ca Erdogan să ajungă la putere în 2003. Baku se află pe orbita Ankarei, militar, politic, cultural, educațional. Exporturile azere de hidrocarburi trec prin Turcia. Azerbaidjanul poate deschide Turciei un coridor spre Caspica și Asia Centrală. Dar pentru asta, trebuie să-și reseteze și relația cu Armenia, pentru că drumul spre Asia Centrală trece pe acolo. Sau poate că Azerbaidjanul intenționează să-și creeze prin acțiuni militare sau diplomatice un coridor terestru către enclava azeră Nahicevan. Asta cu toate că președintele Aliev tocmai a felicitat conducerea Armeniei pentru felul competent în care a lucrat, iar pe Pașinian pentru că a respins abordările revizioniste.
Poate că sună naiv comentariul meu, dar eu încerc să văd în acțiunea lui Putin și Erdogan o parte pozitivă. Cred că cei doi autocrați au găsit o soluție la criza izbucnită acum 35 de ani. Au rezolvat problema Karabahului potrivit principiilor de drept. Enclava este regiune autonomă în cadrul republicii Azerbaidjan recunoscute internațional. A revenit sub controlul Baku. Instituțiile create în cadrul unei republici separatiste nerecunoscute sunt desființate, ceea ce este conform legislației interne și internaționale. Unde trebuie lucrat și aici e nevoie de concesii din partea azeră, la crearea unui mecanism sigur, solid, transparent de protejare a armenilor din enclavă. Vorbim de 120.000 de oameni. Credibilitatea regimului de la Baku va depinde de felul în care îi va proteja pe minoritarii armeni, va reuși reintegrarea armenilor din Karabah în statul azer.
Părea cel mai greu de rezolvat “conflict înghețat”. E prea devreme ca să tragem concluzia că acest conflict este rezolvat. Însă, sunt șanse reale.
Deci, sunteți optimist? Se poate seta un model de rezolvare a conflictelor don regiune, pentru restul enclavelor separatiste, republici nerecunoscute?
Nu, nu sunt optimist. Pentru a evita excesele administrației azere și răfuielile împotriva armenilor, foarte importante sunt presiunile asupra Baku, asupra lui Aliev personal. Va fi sensibil la amenințările cu sancțiuni, cu izolarea internațională a țării sale. Și Blinken și președintele Macron, sper că și Putin, i-au atras atenția că următoarele săptămâni și luni sunt decisive pentru reconstruirea încrederii între armeni și azeri. Deocamdată nu văd nici la Baku, unde presa e controlată de un regim autoritar, nici la Erevan, unde este mult mai liberă, vreun semn că cele două națiuni se pregătesc să conviețuiască pașnic împreună. Fiecare trăiește în bula lui. Armenii sunt îngroziți de genocidul care stă să vină. Iar la Baku se inventariază crimele armenilor, împotriva sutelor de mii de civili azeri alungați din Karabah acum 35 de ani și se aud chemări la revanșă.
Cât despre modelul de soluționare… nici o șansă. Abhazia, Osetia de Sud, Transnistria, toate sunt foarte complexe, cer abordări diferite. Obsesia de a le discuta la pachet, la capitolul “conflicte înghețate”, promovată de niște leneși care nu prea înțeleg spațiul ex-sovietic, a dus la concluzii eronate și politici greșite. Deci, Nagorno Karabah nu stabilește nici un model.
Influența Rusiei în regiune scade în urma dispariției republicii separatiste Nagorno Karabah? Războiul din Ucraina va costa Rusia pierderea Caucazului de Sud?
Prea devreme pentru o astfel de concluzie dramatică. Vă spuneam mai devreme că Rusia are 500 de ani de influență politică în Transcaucazia. E o direcție tradițională a politicii externe rusești. Faptul că o să fie retras în 2024 sau 2025 contingentul rusesc de menținere a păcii, nu face ca influența Rusiei să dispară. Mai sunt două baze militare rusești în Armenia.
Iar Aliev are relații foarte bune cu Putin, nici nu putea să fie altfel. Tatăl lui, fostul președinte Haydar Aliev a fost general KGB, organizație din care provine și Putin. Cred că Kremlinul a fost dezamăgit în ultimii 30 de ani de aliații tradiționali, Georgia și Armenia. Și pare că Putin a decis să parieze pe Azerbaidjan. Cel mai puternic argument în favoarea tezei mele este declarația privind cooperarea între aliați semnată la Kremlin, la 22 februarie 2022, cu două zile înaintea invadării Ucrainei. E un nivel de cooperare pe care Rusia nu-l mai are cu nici o altă republică din Caucazul de Sud. Pur și simplu Putin a decis să parieze pe calul câștigător, iar faptul că Erdogan pariază și el pe acesta, nu pare să-l deranjeze. Dacă este așa, influența Moscovei în Caucaz nu scade defel, din contră, ar putea să crească. Pentru simplu fapt, că Ankara are dosare mai multe și mai importante de negociat cu Rusia, cum ar fi exportul de cereale ucrainene, Siria, Libia. La fel și Teheranul. Deși, aici aș nota un detaliu care poate o să vă mire. Cred că Iranul are potențialul să fie în aceste moment cel mai important aliat al Armeniei. E frontiera prin care Teheranul mai poate respira, de aceea cred că urmărește cu emoție ce se petrecere în sudul Caucazului. În cazul în care, Baku nu-și va atinge obiectivele pe care diplomatică, atunci există riscul să apeleze la instrumentele militare iar rezultatul războiului cu Erevanul ar putea să fie acel coridor terestru cu Nahicevan care ar putea să complice sau chiar să facă să dispară granița dintre Armenia și Iran.
Care sunt obiectivele Azerbaidjanului?
Refacerea integrității teritoriale grav afectate de criza din Karabah izbucnită acum 35 de ani. Revanșa pentru umilințele de atunci, profilarea ca putere regională în Caucazul de Sud post-sovietic, astea ar fi obiectele Baku. Imensele resurse financiare obținute de pe urma exploatării hidrocarburilor i-au permis să se dezvolte economic, să-și reformeze armata, să cumpere armament de la Israel și Turcia. Războiul de 44 de zile s-a încheiat cu o victorie categorică a Azerbaijdanului, care a dus la izolarea totală a republicii separatiste Nagorno Karabah. Singura cale terestră care mai lega enclava de Armenia era coridorul Lacin, controlat de azeri și care a fost blocat în decembrie 2022 de “ecologiști” din Azerbaidjan, de fapt de serviciile secrete azere. Populația armenească a rămas fără alimente, fără combustibil, fiind amenințată cu foametea. Milițiile armenești nu mai aveau arme și muniție să reziste în cazul unui atac. Toată speranța era la trupele ruse de menținere a păcii, însă ele n-au intervenit să apere coridoarele de tranzit. Azerii permiteau armenilor din enclavă să plece dar nu-i lăsau să revină acolo. Cu toate acestea, în Karabah au mai rămas 120.000 de oameni. Erevanul nu mai putea să-i ajute, armata era neputincioasă în fața forțelor azere care controlau teritoriul și spațiul aerian. În ultimele săptămâni, au circulat intens informații privind acumularea unor forțe militare pe linia de contact. Zvonurile indicau un atac la începutul lunii septembrie, înaintea Adunării Generale a ONU. Atacul a început însă abia la 19 septembrie și s-a numit operațiune anti-teroristă. În spațiul ex-sovietic, toate războaiele se numesc operațiuni anti-teroriste.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
