Dragă domnule Ștefan Colceriu,
Nu am pagină pe acea mare rețea de socializare de pe internet pe care cam jumătate din populația globului își trăiește viața de vreo două decenii. Dacă textul dumneavoastră făcut public în urmă cu ceva timp pe Facebook nu ar fi privit editura cu care continui să am serioase tangențe, nu aș fi avut astăzi cunoștință de el. Dar, privind editura, mi-a fost trimis. Fără comentarii. Pur și simplu întru înștiințare. L-am citit cu atenție de la cap la coadă. Mai ales că m-a captat de la primul paragraf. Scurt, format doar din două propoziții: „Mă tot gândesc dacă e momentul oportun. Dar pentru adevăr e mereu momentul oportun.”
Ei bine, aceste două propoziții au în ele o măreție care te face să vibrezi. Te trimit cu gândul la stoici, la Montaigne, la moraliști. La apoftegme și sentențe. La vorbele marilor oameni. În plus, au și un curaj nebun, de vreme ce autorul lor nu spune pentru a rosti adevărul, înțelegându-se astfel că ar fi vorba de un adevăr particular, referitor la o situație anume; ci, scurt, pentruadevăr, pe care, se subînțelege, autorul îl poate decupa în cele ce urmează în toată solemnitatea lui platoniciană.
De aceea, am intrat în textul dumneavoastră cu deosebit interes. Și, de cum am văzut că e vorba de un proiect al editurii pentru care am încă o suspectă simpatie, interesului i s-a adăugat curiozitatea. Iar aceasta, treptat, a fost însoțită și de o oarecare neliniște. Ce v-a făcut, m-am întrebat, să discutați în public un proiect pus la cale între dumneavoastră și editură, proiect care n-a depășit stadiul de acord și de încredere preliminară în calitatea produsului final: un manual de greacă veche în două volume, alcătuit de zece profesori germani, al cărui geniu didactic și cultural vă entuziasmase, propunându-ne să-l traduceți și, după apariție, să-l folosiți în seminare publice făcute gratuit la librăria Humanitas-Cișmigiu.
Ce vă îndemnase, m-am întrebat, să anunțați la scenă deschisă un volum care se afla încă în culisele editurii? Unde oare voiați să ajungeți? Am crezut că urma să faceți o pledoarie pentru enorma importanță a unei cunoașteri, fie și incipiente, a acelei limbi care a făcut cu putință, alături de latină, mintea Occidentului. Am crezut că entuziasmul pentru acest proiect și pentru miza lui a fost atât de mare, încât ați simțit nevoia să vorbiți despre el chiar dacă timpul realizării ar fi cerut o oarecare temperanță și o prealabilă discuție cu departamentul de marketing al editurii. Cât și cu cei trei cu care ați angajat proiectul și cărora le publicitați numele în ordine strict ierarhică: Gabriel Liiceanu, Lidia Bodea și Radu Gârmacea.
După acest preambul, treceți la secțiunea textului în care cititorul află ce v-a îndemnat să faceți publice intențiile atât de onorabile ale traducătorului care sunteți și ale editurii. În speță, nici mai mult, nici mai puțin decât patima unei strașnice răfuieli cu Secția de Limbi Clasice a Universității din București! Cititorului, hipnotizat pur și simplu de acest salt mortal logic, îi e peste poate să înțeleagă de ce un proiect de promovare a limbii eline, făcut în impecabile condiții academice de o editură privată, ar urma să întristeze tocmai acea catedră universitară care nu ar avea decât motive de bucurie la gândul că, în viitor, tot mai mulți tineri stârniți de manualul tradus de dumneavoastră, și de apludabila intenție a seminarelor făcute în marginea lui, s-ar putea să-și descopere vocația de filologi și să sporească astfel numărul studenților înscriși la Clasice. Sau invers: cu ce s-ar simți Humanitas afectată în activitatea ei editorială, și dumneavoastră ca tălmăcitor și lansator perpetuu al manualului și al limbii eline, de activitatea sau planurile Secției de Limbi Clasice a Universității din București?
E drept, la scurtă vreme după căderea în stare de perplexitate, cititorul textului dumneavoastră află ce vă frământă: sunteți la curent cu un proiect mârșav al Secției de Clasice din București! Spuneți: „Și aflu, că nitam-nisam, Secția de Clasice din București s-a hotărât peste noapte să facă ore de latină și de greacă cu copii de gimnaziu și de liceu în sediul facultății. Pe gratis. Onorabil, ce să zic! Bravo, neicilor!”
Ajuns în acest punct, m-am întristat. Tonul măreț cu care ați început textul, cel în care se deschidea o cale dreaptă între dumneavoastră și Adevăr, a dispărut ca prin farmec. Am avut impresia că același actor, ca în spectacolul regizat la sfârșitul anilor ʼ70 de David Esrig după commedia dellʼ arte Trei frați gemeni venețieni, dispare o clipă în culise, își schimbă costumația și reintră în scenă în pielea altui personaj. Să fie vorba în cazul dumneavoastră de o dublă personalitate?, m-am întrebat. Vă mărturisesc că de la „Bravo, neicilor!”, m-ați pierdut. De fapt n-am mai știut cine sunteți: tânărul tobă de carte, inteligent, cu vorbire aleasă și bine-crescut pe care-l întâlnisem o dată sau de două ori? Traducătorul Patericului copt de la Humanitas? Sau autorul textului recent în care tonul vindicativ se împleteșe armonios cu căderi în limbajul de gang? Iertați-mi mărturisirea, dar m-ați făcut să mă întreb, ca în atâtea alte cazuri, la ce e bună cultura înaltă dacă nu o urmează, măcar prin ricoșeu din valorile ei, și o fărâmă de caracter.
Pentru Dumnezeu, domnule Colceriu, ce demoni v-au mușcat inima de când nu v-am mai văzut? Căci după strigătura „Bravo, neicilor!”, vă dezlănțuiți într-un stil care mi-a luat piuitul: parcă erați eu, bălăcărind într-un serial în cinci episoade (acum vreo patru-cinci ani) personalul didactic al Facultății de Filozofie din București pentru balta stătută în care ținea filozofia la peste două decenii de la căderea comunismului: mediocritate (mult spus), impostură (blând spus), cursuri ținute de maeștri ai plictisului, concursuri cu deznodământ aranjat, norme cumulate, mai câte-un șofer de-al lui Dragnea luat în brațe pentru doctorat de un decan cu crize de afazie, mai câte-un consilier de-al lui Iliescu și, apoi, ministru al culturii, plagiator într-o lucrare de doctorat intens originală și paradoxală (de vreme ce autorul vorbește de etică furând), intitulată Etica între teologie și filozofie. Valoarea morală a muncii în ethosul creștin; mai niște invitați de onoare de genul lui Petre Roman și Teodor Brateș, consacrați întru explicarea „adevărului Revoluției” și chemați să le vorbească studenților în cadrul unui curs intitulat O perspectivă etică și antropologică asupra violenței... -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
