Și totuși, Exod nu este o operă rock. Este un spectacol voit plasat sub semnul impurului. Al impurului de calitate superioară. Al impurului ca semn definitoriu al vremurilor noastre.
Născut în 1969 la Vilnius, Oskaras Koršunovas s-a impus în ultimii aproximativ 20 de ani drept una dintre cele mai importante voci ale regiei de teatru și de operă din Europa. Fapt certificat și de cele vreo 40 de premii obținute de spectacolele create de el, spectacole participante la mari festivaluri internaționale. Printre acestea numărându-se și câteva de importanță majoră din România. Dansul Delhi s-a aflat în oferta ediției din anul 2021 a FNT, mai înainte a putut fi văzut Miranda la Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova, Martiri în 2016 la FITS sunt titluri care îmi vin acum în minte.
Așadar, cum nu se poate mai firească dorința conducerii oricărui mare teatru de pe meleagurile românești de a-l avea drept regizor invitat pe Oskaras Koršunovas. Explicabil entuziasmul cu care Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara a anunțat premiera spectacolului cu piesa Exod de Marius Ivaškievičius. Nu s-a făcut defel economie de cuvinte, de superlative. Un obicei al locului. S-a vorbit chiar despre un eveniment istoric. Premiera s-a consumat în ultimele zile ale stagiunii trecute și la ea au luat parte, din câte se pare, puțini critici. În cele câteva comentarii cu adevărat profesioniste citite de mine, nu au lipsit elogiile, însă nu au lipsit nici observațiile critice. Mai toți comentatorii au scris că Exod este un spectacol bun, chiar foarte bun, monumental, solid, impresionant nu doar prin dimensiune (la premieră a durat aproape cinci ore), ci mai ales grație efortului actoricesc cu totul admirabil. S-au formulat și câteva rezerve, pesemne mai mult decât justificate de vreme ce regizorul însuși a simțit nevoia unor reajustări. S-a mai umblat, înainte de spectacolul din septembrie despre care încerc să dau seama în cele ce urmează, la dimensiunea unor scene, s-au eliminat măcar o parte dintre lucrurile care nu s-au dovedit utile în cursul zborurilor de încercare.
A greșit oare Osakaras Koršunovas că a făcut asta? Și-a fisurat el oare cu mână proprie statuia? A greșit cumva conducerea Naționalului timișorean că a acceptat și facilitat revizuirile cu pricina? Nu, nici vorbă. Marele regizor lituanian a dat, de fapt, astfel o lecție. Lecția unui mare profesionist care știe că totul, că orice este perfectibil. Că un creator adevărat este responsabil de destinul propriei opere, fie ea efemere, așa cum e spectacolul de teatru, atâta timp cât ea există. Că rolul unui regizor nu se încheie în seara premierei. Constantin Noica spunea undeva că, de fapt, lecțiile nu se dau, ci se primesc. Sper așadar că lecția lui Oskaras Koršunovas va fi primită în primul rând de tânăra generație de regizori. Cu mult prea mulți reprezentanți ai săi prematur încântați de ei înșiși. Convinși că ceea ce au făcut ei e perfect, mai presus de orice amendamente.
Regizorul lituanian a optat pentru un text scris de Marius Ivaškievičius, un compatriot al său. Text ce se cheamă Exod. Scrierea, tradusă în românește de Raluca Rădulescu, tratează tema mereu actuală și etern revizuibilă a migrației. Care, în marea majoritate a fostelor țări comuniste, a cunoscut un vârf de sarcină îndeosebi în primul deceniu de după 1989. Regretabil e că tema, că realitatea în chestiune este, în cazul României în continuare extrem de actuală.
Poate că tocmai acesta a fost motivul în virtutea căruia Koršunovas a decis românizarea textului. Personajul, al cărui destin este rememorat chiar de el însuși într-un spectacol ce, în forma lui revizuită, durează aproximativ patru ore, se cheamă Ben Ivănescu. Este un absolvent de elită al Academiei de poliție care cândva, într-un octombrie de dinainte de moartea Dianei și de atacul asupra Turnurilor gemene a decis să emigreze. A ales Anglia și preț de 12 ani a încercat să învețe cum să devină englez. Într-un mod mult mai dur decât s-au străduit să devină persani Rika și Usbek, celebre personaje dintr-o scriere nu mai puțin celebră a lui Montesquieu. Pe măsură ce timpul a trecut, dezamăgirile și eșecurile s-au acumulat, Ben a înțeles că, pentru a putea trăi la Londra, trebuie să te comporți asemenea unui englez. Și că asta se învață. Că trebuie să renunți la identitatea inițială și să știi să îți asumi altele. Unele nu chiar foarte confortabile. Că reușita sau eșecul sunt certificate aici de ceea ce eu aș numi proba Tamisei. Excepțional enunțată, și textual, și regizoral, și actoricește (cuplul Marin Lupanciuc- Ionuț Iova funcționează impecabil pe toată durata celor patru ore, la fel funcționând și cuplul Marin Lupanciuc –Ion Rizea) înainte de finalul părții a doua, emoționant, dramatic, tragic reiterată la sfârșitul spectacolului.
Nu îi voi reproșa, așadar, lui Koršunovas românizarea în chestiune, ci inserturile unor cântece precum Bucovină, plai cu flori ori Noi suntem români. Am văzut de prea multe ori asta. Totuși Exod nu este Audiență la consul de Ion Brad, unde îmi aduc foarte bine aminte că auzeam Dunăre, Dunăre. Știu că risc tot felul de acuze spunând că acest Noi suntem români apărut pe neașteptate strică una dintre cele mai frumoase, mai percutante scene din montare. Aceea în care Ben îl regăsește pe vechiul lui tovarăș de călătorie și de întâmplări dramatice pe care îl cunoscuse până atunci doar grație pseudonimului Vandalul și pe care de abia acum află că îl chema, de fapt, Andrei. Vandalul era omul ce părea că învinge totul- și ce bine subliniază asta în toate aparițiile sale actorul Ionuț Iova, poate cea mai mare surpriză a spectacolului –aflat acum într-un borcan de cenușă. Scena fusese până atunci jucată într-o evoluție de notă maximă de protagonistul spectacolului, senzaționalul Marin Lupanciuc, gardat cum se cuvine de toți acei colegi ce îi joacă pe emigranții post-decembriști din prima generație. Chiar nu era nevoie de respectivul cântec. Însă despre Marin Lupanciuc, voi vorbi nițeluș mai încolo. Pentru că pur și simplu am multe de spus. Multe și bune.
Povestea tânărului Ben este spusă tot de Ben. Și același, și cu totul altul. Un Ben ajuns la o anumită vârstă. Poate chiar într-un timp din altă lume din care sunt excluse definitiv calculele și numerele. Vedem acum un Ben imobilizat în scaun cu rotile. Foarte bine jucat de Ion Rizea. Care marchează la cote maxime, îndeosebi în momentele de descumpănire, de disperare, de sinceritate cu el însuși ale personajului. Păcat că intensitatea sunetului nu este reglată chiar așa cum ar fi trebuit să fie, iar vocea, deși amplificată de microfon a lui Ion Rizea, nu izbutește, nu are cum să acopere revărsarea muzicii. Altminteri o muzică chiar foarte bună datorată unei orchestra de toată lauda (formația The Bandits) compusă din Tibor Aranyi, Sorin Stroie, Francis Mozes, Alexandru Munteanu, Răzvan Munteanu. Nu doar i-am ascultat, ci i-am și urmărit pe acești Bandits pe toată durata reprezentației. Deși în fosă, componenții ei păreau a fi dobândit condiția de personaje. Erau emoțional vădit implicați în poveste. Și mândri că sunt parte din spectacol.
Din păcate, cu problemele de sunet nu se confruntă doar Ion Rizea, ci și Cătălin Ursu, altminteri un foarte bun interpret al pakistanezului Azim. Se pierde astfel povestea cu echipele de fotbal care nu este nicidecum una pur sportivă. Ea vorbește despre divizarea socială și civilizațională a lumii. De care am cam vrut inconștient să facem abstracție și căreia acum îi plătim decontul.
Orchestra, prezența ei pe aproape întreaga durată a spectacolului, efigia formației Queen, continuele referiri la Freddie Mercury, inserturile inteligent prelucrate din Bohemian Rhapsody, scenele din bar, melodiile cântate live fără cusur de Tania Ionescu, admirabila coregrafie semnată de Vesta Rasa Grabstaite, o parte dintre costumele altminteri toate foarte bune propuse de Corina Grămoșteanu precum și multe, multe alte detalii, mi-au dat în repetate ori impresia că văd, aud, ascult o operă rock.
Și totuși, Exod nu este o operă rock. Este un spectacol voit plasat sub semnul impurului. Al impurului de calitate superioară. Al impurului ca semn definitoriu al vremurilor noastre.
Povestea lui Ben cel tânăr începe cu istoria călătoriei lui într-un microbuz ca vai de el, dominat de miros de transpirație și de parfumurile celui mai românesc cârnat posibil. Secvența este una dintre cele mai percutante din întreg spectacolul. Grație ei ne întâlnim cu majoritatea personajelor. Cu Ben, cu Vandalul, cu Gloria pe care o cheamă, de fapt, Aglaia ( Cristina Rotaru Chiperi este o altă mare surpriză actoricească din spectacol), cu Nuța Românca (Mirela Puia), cu cel numit generic Românul (Cristian Szekeres), cu cei doi șoferi (Costa Tovarnițki și Sergiu Vernica) pentru care călătorii se identifică cu merele, cu alții și alții care vor reveni într-o formă sau alta în poveste ne vom reîntâlni în repetate rânduri. Sunt oameni care, în loc de așteptatul Welcome!, vor avea parte de o primă bătaie soră cu moartea, comandată, din rațiuni ce ne vor fi explicate numai către sfârșitul spectacolului de Harry, bine, cu o eleganță voit, ostentativ afișată de Matei Chioaru. Iar respectiva bătaie a însemnat numai deschiderea.
Ben, fie cucerit de legenda lui Freddie Mercury, fie oripilat de faptul că acesta nu a fost englez pur și a mai fost și gay, fie văzând în solistul formației Queen salvatorul, ultimul salvator posibil, fie devenit bodyguard sau polițist recurgând pentru aceasta la tot felul de mici înșelătorii, nu poate fi separat de condiția de imigrant în ruptul capului Din cauza lui și din vina altora. Ben nu se poate, nu este lăsat să fie altfel. De viață, de context, de mentalități, de condiția de străin, de lumea pestriță configurată de o distribuție în care alături de actorii certificați ai Naționalului (trebuie să o numesc aici și pe Daniela Bostan) evoluează câțiva tineri și foarte tineri colaboratori. De la binecunoscuta Flavia Giurgiu la Oana Ioviță -altă revelație actoricească. Mi-au plăcut Oana Antonovici, Darius Zeț, Alexandru Negrea, Teodor Căuș, Vlad Vajdovici, Răzvan Sabiescu, Rareș Rusan, Roberta Popa, Iulia Ioana, Sabine Oschanitzki, Otniel Floruț.De fapt, mi-au plăcut toți. Fiindcă cel puțin aici toți unul și unul. Cred că ar fi fost chiar și mai buni dacă nu ar fi fost vizibil încurcați de neinspiratul decor imaginat de Gintaras Makarevičius. Ceva din metal, cu scări, cu spirale, cu complicații inutile.
Ben vrea să fie englez, însă nu cu orice preț. Nu sacrificându-și complet identitatea. De aici și reticența cu care ascultă povestea convertirii profesionale a fizicianului Edi, exemplar jucat de Alexandru Romescu. Alt tânăr absolvent în a cărui pregătire se amestecă ceea ce a învățat la Facultățile de Teatru din Sibiu (licență) și Timișoara și ceea ce a făcut în spectacolele Companiei independente Arte Factum. -Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro
