La mijlocul lunii iulie a avut loc o dramatică, chiar dacă nu foarte mediatizată, confruntare în Parlamentul European. Parlamentarii erau chemați să voteze ordonanța pentru „restaurare naturii”, prima încercare paneuropeană de a opri deteriorarea continuă a ecosistemelor.[1] O simplă formalitate, s-ar zice, dat fiind starea acestora în Europa. Potrivit mai multor studii, 81% din habitatele europene și 70% din terenurile arabile din UE sunt într-o stare nesănătoasă. Protecția mlaștinilor și a pădurilor este o prioritate a ordonanței, deoarece acestea reduc sau ameliorează, prin stocarea eficientă a gazului CO2, încălzirea globală[2]. Aproximativ două mii de oameni de știință au susținut această inițiativă.[3]
Nu avem de a face aici cu reverii romantice. Dat fiind productivitatea crescută a ecosistemelor sănătoase, avantajele economice ale conservării naturii sunt evidente. Să enumerăm doar două exemple. Cinci miliarde de euro din producția agricolă in EU se datorează insectelor polenizatoare, ale căror populații sunt în continuă scădere. Iar în Germania, fermierii au pierdut până la opt miliarde de euro în 2018 din cauza recoltelor distruse de secetă.
Însă rațiunea umană, mai ales cea politică, pare să funcționeze după alte legi decât cele ale naturii. Căci votul menţionat a fost pe muchie de cuțit, fiind precedat de o aprigă campanie a Partidului Popular European (PPE) împotriva ordonanței. Într-un final, ordonanța a fost totuși adoptată, chiar dacă modificată și diluată. Votul a fost de 336 pentru, 300 împotrivă și 13 abțineri. Ne putem întreba cine au fost acei 46% de parlamentari europeni care au votat împotriva „restaurării naturii”. Răspunsul este simplu. În marea lor majoritate au fost, aproape fără excepție, reprezentanții partidelor conservatoare din Europa strânși sub umbrela PPE-ului, de la germanele CDU și AfD până la Forza Italia, Fidesz și Partidul Finlandez. Împotriva ordonanței au votat și Traian Băsescu (PMP), Ioan-Rareș Bogdan și Vasile Blaga (ambii PNL), și aceștia membri PPE.
Această atitudine nu este izolată. Oriunde te uiți, nu numai în UE – conservatorii nu sunt deloc interesați de protecția mediului. Sub președinția lui Jair Bolsonaro, defrișările din pădurea tropicală braziliană au atins recorduri nemaiîntâlnite. Presa conservatoare din Anglia conduce o campanie împotriva agenției „Natural England”, responsabilă pentru menținerea parcurilor naționale și a calității apei râurilor.[4] Tot în Anglia, economistul libertarian Richard Wellings se arată pe Twitter în mod regulat scandalizat despre un pretins „război împotriva șoferilor”, declanșat prin instaurarea zonelor „Ulez” (ultra low emission zone) în Londra, fără însă să menționeze că aceasta este una dintre cele mai poluate metropole din lume.[5] (Cum sunt și mai multe orașe din România, care intră în mod regulat în „Topul 20 al poluării” din Europa.)[6] Neutralizarea și chiar anularea legilor de protecție a mediului sub președinția lui Donald Trump este bine-cunoscută. A fost un punct cheie al manifestului său electoral din 2016. Ca să nu mai vorbim despre forțele şi partidele conservatoare din Rusia, India sau Australia.
După toate aparențele, conservatorismul și conservarea naturii sunt concepte opuse. Ori ești conservator, și atunci conservarea naturii este un subiect marginal sau chiar o problemă fictivă, ori ești ecologist, și atunci nu ai cum să faci cauză comună cu conservatorii. Această opoziţie nu este însă necesară. La urma urmelor, latinescul cōnservāre are sensul de „a păstra, a menține, a îngriji”. În esenţa lui, conservatorismul înseamnă în fond păstrarea bunurilor încercate și testate, a tradițiilor unei comunități, a înrădăcinării sale într-o tradiție specifică, adesea religioasă, și într-un anumit sol, un peisaj. Iar rădăcinile sănătoase au nevoie ca acel sol să fie sănătos. Dacă nu înțelegem această afirmație doar într-un sens metaforic, se trece într-un mod logic și firesc de la conservatorism la conservarea naturii.
Conservatorismul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea se opunea progresului pripit. Era sceptic față de evadarea prometeică a omului din mediul său tradițional sau însăși din natură. Era reticent față de asumarea de riscuri, mai ales cele incalculabile, și nu avea încredere în industrializare. În Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, proprietara unei filaturi se temea de mecanizarea afacerii ei. „Răspândirea continuă a maşinei mă chinuie și mă înspăimântă; se rostogolește către noi ca o furtună masivă.” Mașinile, credea ea, aveau să înlocuiască țesătorii și să facă să se stingă „viața frumoasă și fericită” din munți, care se dezvoltase de-a lungul secolelor. Două decenii mai târziu, William Wordsworth, un „Tory” loial bisericii și mult mai conservator decât Goethe, spera că cel puțin iubitul său Lake District (Cumbria) va fi ferit de calea ferată fumegătoare, zgomotoasă și tăietoare de peisaje. „Nu a mai rămas niciun colț de pământ englez ferit/ de atacuri pripite?” citim în poemul său de protest On the Projected Kendal and Windermere Railway. Ne duce aici gândul și la Acceleratul lui Topîrceanu („Scuipă foc, înghite drum,/ Și-ntr-un valvârtej de fum/ Taie-n lung pădurea toată”) sau la reticența din Doina lui Eminescu față de modernizarea importată de „dușmanii de peste hotare” („Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară pasările toate/ De neagra străinătate”). În secolul al XX-lea un J.R.R. Tolkien, monarhist și catolic pios, a ridicat această atitudine defensivă la nivelul unei epopee, unei monumentale mitologii a lumii moderne. Căci ce este Pământul Mijlociu din Stăpânul Inelelor dacă nu un mitizat câmp de bătălie dintre un mod de viață în armonie cu natura și industrializarea forțată și atot-distrugătoare? Gândiți-vă la contrastul între regina elfă Galadriel, stăpână asupra pădurii vrăjite din Lothlorien, și fierarul-magician Sauron, stăpân asupra ținutului sterp Mordor. Sau la conflictul dintre Enţi şi Saruman!
Doi clasici ai conservatorismului, Edmund Burke și Thomas Malthus, au avansat obiecții fundamentale cu privire la creșterea economică bruscă și nelimitată, subliniind apartenența organică a individului la comunitatea sa (Burke) și situarea lui în întregul naturii, determinată de legi care nu pot fi violate (Malthus). Potrivit lui Burke, o societate sănătoasă se bazează pe agricultură. Urbanizarea și industrializarea sunt în schimb pernicioase, ducând la fragmentarea socială, așa cum o vedea el creată de Revoluția Franceză (împotriva căreia și-a îndreptat celebrele reflecții din 1790). Argumentul său: Când o generație uită ceea ce ea datorează celor de dinaintea ei și se comportă ca un stăpîn atotputernic, ea distruge „țesătura originară a societății” și lasă descendenților săi „o ruină în loc de o casă”. Acest lucru este pe deplin compatibil cu așa-numitul „principiu de precauție” asupra căruia insistă ecologiștii de astăzi.[7]
În renumitul său Eseu asupra principiului populației (1798) Malthus ataca, la rândul lui, utopiile sociale ale lui Condorcet și Godwin, care pledau pentru perfecționarea societății umane prin planificare rațională. Dat fiind că populația crește în general mult mai repede decât randamentul solului, există limite naturale ale dezvoltării umane, care se manifestă prin repetate valuri de foamete. Istoria noastră este prin necesitate tragică, lucru care, pentru piosul Malthus, avea și un aspect benefic, pentru că numai prin suferință oamenii se pot maturiza și spera la viața veșnică de după moarte. O asemenea interpretare teologică este poate bizară pentru unii cititori de astăzi. În plus, „legea” lui Malthus a fost infirmată de progresele agriculturii. Cel puțin pentru moment. Căci teza lui centrală, faptul că resursele naturale sunt limitate, rămâne valabilă până în zilele noastre și a condus la apariția economiei mediului (environmental economics). După cum spune influentul raport al Clubului de la Roma, Limits to Growth (ediția a treia, 2004): „Pământul este finit. Creșterea fizică, inclusiv populația umană, mașinile, casele și fabricile lor, nu poate continua la infinit.” Capacitățile planetei sunt incompatibile cu ritmul în care „omenirea extrage resurse (cereale, iarbă, lemn, pește) și emite deșeuri (gaze cu efect de seră, substanțe toxice)”.
Cu toate acestea, puțini sunt conservatorii care iau astăzi în serios astfel de argumente. Dimpotrivă, a fi conservator în zilele noastre înseamnă a miza pe o cât mai mare creștere economică, pe o cât mai amplă exploatare de combustibili fosili, pe o agricultură extractivă, distructivă, neregenerativă. Ar trebui să ne dea însă de gândit că renumitul filozof conservator Roger Scruton, un admirator al lui Burke, a propus o cu totul altă viziune asupra conservatorismului. În cartea sa Green Philosophy (2012), el susține că conservatorismul politic este în esența sa mult mai ecologic decât liberalismul și mișcările de stânga. În opinia lui, susținută cu argumente detaliate în ampla lui carte, nu există nici un motiv pentru care suntem obligați să-i lăsăm pe „stângiști” să acapareze subiectul. Din contra. Protecția eficientă a mediului ar necesita ceea ce Scruton numește „oikofilie”, iubirea baștinei locale, a locului și ținutului strămoșesc. Comunitățile înrădăcinate într-un loc anume nu numai că au un interes în conservarea ținutului, dar știu și cel mai bine cum să o realizeze, spre deosebire de elitele globale ale „Big Business” și „Big Governement”. (Argumentul a fost avansat, la un nivel mai teoretic, şi de economista Elinor Ostrom, deținătoare a Premiului Nobel.)[8] Pentru Scruton cel mai fertil teren pentru cultivarea oikofiliei ar fi statul național.
Pe aceeași lungime de undă se află ecologistul englez și creștin Paul Kingsnorth, care în 2016, cu ocazia alegerii lui Trump, sugera că acum ar exista o șansă pentru naționalismul verde: „Vrei să-ți protejezi patria și să o lași să prospere – apoi desigur și pădurile și râurile, și bursucii și leii de munte ai patriei. Ce poate fi mai patriot?”. Kingsnorth indică aici în mod frapant o inconsistență a naționaliștilor de pretutindeni: ei pretind că își iubesc glia strămoșească, însă susțin un mod de exploatare a ei care o distruge. La ce bun să fim noi, românii, mândri că avem un poet care a putut să scrie rânduri precum „Frumoasă ești, pădurea mea,/ Când umbra-i încă rară/ Și printre crengi adie-abia/ Un vânt de primăvară...”, când această pădure a devenit prada unei mafii austrieci a lemnului, care se bucură de sprijin chiar din partea autorităților române?[9]
Și totuși, chiar și conservatori verzi anti-globaliști ca Scruton și Kingsnorth se fac vinovați de anumite derapaje şi inconsistențe. Nu numai că Scruton s-a lăsat folosit într-un mod propagandistic de populistul de dreaptă și anti-ecologistul Viktor Orbán[10], dar el a atacat în mod polemic atât „cosmopolita” Uniune Europeană, cât și pe ţiganii "nestatornici" și pe intelectualii evrei din „Imperiul Soros”. În plus, ca membru al think tank-ului londonez Institute of Economic Affairs (căruia îi aparține și sus-numitul Wellings), el a atacat în presă campania anti-tutun a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS), primind pentru asta finanțare secretă de la Japan Tobacco International (JTI), adică mită.[11] Oare JTI este mai puțin globalistă, mai mult legată de glia strămoșească decât UE și OMS?
Nici Kingsnorth nu este un prieten al Uniunii Europene. El este, în schimb, un pasionat susținător al Bisericii Ortodoxe Române, în sânul căreia a fost botezat. Păcat doar că pentru BOR nu conservarea naturii este o prioritate, ci interpretarea etnocentrică a creștinismului, așa cum demonstrează construcția extrem de costisitoare a „Catedralei Mântuirii Neamului”. Respingerea elitelor globale nu înseamnă că ele nu există și la nivel național, unde ar fi mai puțin corupte. Mai grav este însă că acești conservatori verzi anti-globalişti, precum Scruton și Kingsnorth, pierd din vedere faptul că distrugerea biosferei a devenit o problemă planetară. Gazelor cu efect de seră nu le pasă de granițele niciunui stat național. De aceea coordonarea globală între actori și instituții în știință și politică este o necesitate absolută.
O problemă fundamentală a conservatorismului politic constă în lipsa de determinare precisă a ceea ce ar trebui păstrat. Pe termen lung ceea ce ar trebui să fie păstrat sunt în fond oamenii, cultura și natura, într-o constelație în care viața omului să rămână trăibilă. Este chiar așa de simplu. Dar majoritatea conservatorilor de astăzi gândesc pe termeni mult mai scurți. Ce vor ei să păstreze este status quo-ul actual, el însuși indisolubil legat de cerințele și necesitățile actuale ale economiei. Vechiul partid Tory nu s-a opus industrializării accelerate din pură dragoste pentru natură, ci pentru că reprezenta și pe gentilomii din mediul rural până în jurul anului 1834 (Manifestul Tamworth). Dar agricultura a fost între timp industrializată, nu numai în Anglia, ci pretutindeni. Conservatorismul de astăzi dictează că acest nou status quo trebuie acum menținut.
Ca să ilustrăm dilema fundamentală a conservatorismului contemporan, să luăm, spre exemplu, industria finlandeză a turbei, foarte lucrativă. Deși această industrie distruge ecosisteme minunate și produce cantități masive de gaze cu efect de seră, ea este susținută de Partidul Finlandez, partid de extremă dreaptă co-guvernator în Finlanda. Liderul său este ministrul de finanțe Riikka Purra, cândva alegătoare a Partidului Verzilor. Purra o spune explicit: Respingem Acordul de la Paris pentru că el este, se pare, „catastrofal” pentru economia finlandeză. Dar oare mlaștinile şi zonele cu turbă din Finlanda, cu biodiversitatea lor extraordinară[12], nu fac şi ele parte din bogăția patriei lui Purra? Și oare cele 20 de megatone CO2 emise de industria turbei locale (2015) nu vor afecta pe lungă durată chiar şi numai economia finlandeză? -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
