Am cumpărat Exitus, cea mai recentă carte a filosofului Gabriel Liiceanu (Editura Humanitas, București, 2023), încă din primele zile ale apariției sale. Adică în luna mai, cu ocazia lansării de la Bookfest. Însă i-am tot amânat, sub felurite pretexte, lectura, spunându-mi de fiecare dată, cu o oarecare, recunoscută lașitate, că nu, încă nu e momentul.
Firește, știam, așa cum ne spune, de altfel, de la bun început autorul, că nu e chiar foarte agreabil să citești texte al căror subiect este felul de a muri. Modul în care au străbătut acest eveniment al vieții patru oameni deosebiți. Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran, Monica Lovinescu. Aceasta, în pofida faptului că “orice muritor conștient de finitudinea lui poate înțelege, oricât de scandalos ar suna acest lucru, că moartea este viață”, așa cum afirmă, pe bună dreptate, autorul în Scurtul cuvânt înainte al cărții. Și tot dl. Liiceanu ne reamintește înțeleapta zicere a unui filosof în conformitate cu care suntem întru- a-nu-mai –fi. Asta însemnând că finitudinea ne este înscrisă pe foaia de parcurs a existenței încă din primul nostru moment petrecut pe lumea asta. Nu, nu știm cum vom muri, ne reamintește Gabriel Liiceanu, căci “ dacă destinul ți-l faci, felul în care vei muri nu poate fi integrat în destin”. însă moartea reprezintă, pesemne, singura certitudine absolută a vieții.
Mai știam și că moartea, ca și boala, înseamnă un subiect sensibil. De aici și avertismentele de care a avut parte autorul din partea colegilor de la editură. De aici, probabil, și amânările mele. Citind mai sus menționatul Scurt cuvânt înainte, mi-am adus aminte că, la câteva minute după încheierea unui excelent spectacol cu Inimi cicatrizate, bazat pe o dramatizare după romanul lui Max Blecher, spectacol montat de Radu Afrim la Teatrul din Constanța, regretata Magdalena Boiangiu mi-a șoptit da, e bun, dar nu va ține. Nu va prinde la public. Oamenii sunt reticenți când vine vorba despre boală, despre moarte. Printre altele și din acest motiv trecerea spectacolului prin realitatea teatrului românesc a fost nedrept de efemeră.
Iar acum, citind cele patru texte, scrise la momente diferite, în intervalul 1996-2008), antologate în Exitus, am realizat că mai sus invocata amânare a fost, la urma urmei, degeaba. Și numai pentru faptul că, în ultimii ani, mai ales în lunile din urmă am citit alte câteva (multe ?) scrieri pe această temă. De la Jurnalul de doliu ținut în Observator cultural de Doina Ioanid, la cartea lui Ioan Stanomir Mama .Un jurnal al dragostei și despărțirii sau la volumul lui Mircea Mihăieș Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. Și, last but not least, mi-au revenit în minte articolele scrise în ultimii doi-trei ani ai vieții sale de George Banu. Publicate mai întâi în Observator cultural și în Dilema veche și adunate în prima parte a acestui an în volumele Privirea de aproape (Editura Junimea) și Ultima oară (Editura Tracus Arte).
Coincidență sau nu, Ultima oară se încheie cu câteva rânduri în care sunt amintiți Constantin Noica și sfatul primit de filosoful de la Păltiniș din partea unui cioban care, văzându-l lucrând, i-a spus că ar cam fi timpul să găteze. Citind cele scrise de Gabriel Liiceanu despre felul în care au gătat cei patru prieteni ai lui ( în fapt, Constantin Noica și Monica Lovinescu i-au fost chiar mai mult decât atât, i-au fost părinți adoptivi, primul apărut în anii de început ai carierei, cel de-al doilea la ceea ce îndeobște numim nel mezzo del cammin di nostra vita), juxtapunând lecturii propria mea experiență, de viață sau de cititor, i-am dat dreptate filosofului care spune, într-un fel de moto al cărții, următoarele: “S-ar putea ca, atunci când pierdem ființele cele mai apropiate, ele să ne ia într-o măsură cu ele. Tocmai pentru că o parte din tine migrează odată cu cei care au plecat, moartea e descărcată în bună parte de dificultatea ei, Poate că noi murim cu ochii ațintiți către ei. Și poate că, în felul acesta trăim moartea într-uo formă mai blândă ” .
Poate fi moartea fericită, așa cum spunea mai demult Camus? Citind textul descriptiv, dn care orice urmă de retorică este absentă și povestea cu șoricelul a cărui căutare l-a obsedat în ultimele zile ale vieții pe Noica mai, mai că aș zice că poate. Moartea poate fi uneori și blândă, chiar dacă o face jucându-se cu omul, dându-i speranța că pentru moment l-a iertat și că l-a reprogramat la un alt termen, așa cum au stat lucrurile în cazul lui Horia Bernea. Ea este însă crudă, mai ales atunci când se instalează treptat prin intermediul bolii. Al bolii care afectează memoria, gândirea, așa cum s-a întâmplat în timp și fără milă în cazul lui Cioran. Și poate fi absolut cumplită, așa cum i s-a întâmplat Monicăi Lovinescu. A fost, este, îi pare altfel cititorului care sunt poate și fiindcă în acest din urmă caz, Gabriel Liiceanu și-a exercitat cel mai mult condiția de martor. Aceea care i-a permis să creadă că mintea celei care a fost preț de decenii nu doar o mare voce a Europei Libere, ci a ținut locul unor conștiințe voit sau nevoit intrate în adormire, s-a frânt în două. O parte a rămas încă prezentă, alta a plecat deja în eternitate, acolo unde se afla deja Mama. Ecaterina Bălăcioiu. Și unde se afla deja Virgil Ierunca. Amândoi trebuind să se întâlnească în camera lui Virgil. Cel pe care Ecaterina Bălăcioiu nu l-a cunocut, dar l-a iubit. Avem în acest sens dovezi din corespondența ei cu Monica Lovinescu, cele scrise în La apa Vavilonului și, nu în ultimul rând, cartea Doinei Jela Această dragoste care ne leagă.
Boala, la început jucată, mimată, preventiv, cu gândul ascuns de a-l pune la adăpost pe Virgil Ierunca, a cerut mai apoi un tribut cumplit.Devenit încă și mai neiertător după moartea lui Virgil Ierunca. Descris cu lux de amănunte, ca într-o fișă de observație clinică de martorul Gabriel Liiceanu.
Dintre cei patru al căror sfârșit e narat în carte de Gabriel Liiceanu pe Monica Lovinescu am cunoscut-o și cel mai bine, și cel mai îndelungat. Nu direct, nu face à face, ci grație emisiunilor sale. Datorita Tezelor și antitezelor la Paris și contribuțiilor ei săptămânale din Actualitatea culturală românească. Iar după aprilie 1992, când Biroul de la Paris al Europei libere a fost închis, numai din cărțile apărute la Humanitas. Poate că și această cunoaștere a făcut să fiu cel mai răscolit la lectura paginilor despre instalarea sfârșitului în Monica Lovinescu. Poate de aici și întrebarea dacă a depune mărturie publică despre felul cumplit în care au sfârșit unii dintre apropiații noștri este tocmai ok. Le-ar fi convenit lor ca ceea ce s-a petrecut în cea mai dificilă parte a vieții lor să devină bun comun? -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
