Citesc că, la conferința de presă prilejuită de lansarea filmului Arest, scenaristul și regizorul Andrei Cohn a negat că ar exista vreo legătură directă între povestea personajului său, Dinu Neagu, și cea a inginerului Gheorghe Ursu. Andrei Cohn și-a argumentat ideea spunând că Ursu a fost un autentic disident anticomunist (ceea ce nu prea ar fi cazul lui Dinu Neagu) și că personajul său ar fi murit în alte condiții decât acelea în care și-a dat viața inginerul.
Am revăzut săptămânile trecute filmul (producție din anul 2019) sub imboldul sentimentului de revoltă prilejuit de ticălosul verdict al ÎCCJ care nu doar că îi scoate basma curată pe securiștii Hodiș și Pârvulescu, ci, mai grav, reabilitează însăși Securitatea și șterge cu buretele natura criminală a comunismului.
E adevărat, Dinu Neagu, personajul din film, nu s-a opus pe față comunismului. Nu a ieșit în stradă, nu a intrat în greva foamei, nu a ținut un jurnal intim în care să critice familia domnitoare, nu l-a injuriat pe Ceaușescu, nu a trimis scrisori de protest la Europa Liberă. A ascultat-o aproape la fel ca toată lumea. Și a discutat cu prietenii ce a auzit pe unde scurte. Reamintesc în context că REL în românește a avut cea mai mare audiență dintre toate mediile occidentale de informare ce emiteau nu doar spre România, ci spre întreaga Europa răsăriteană. Că, așa după cum rezultă din cartea Orizonturi roșii a fostului general de Securitate, Ion Mihai Pacepa, atât Gheorghiu-Dej cât și Nicolae Ceaușescu erau de-a dreptul obsedați de ceea ce se spunea de la microfoanele postului și de adevărul ce ajungea în acest chip la urechile românilor. Și nu numai. De aici și atacul cu bombă din februarie 1981 comandat lui Carlos, atac ce a distrus, din greșeală, sediul Departamentului ceh când vizată ar fi fost Secția română, de aici bătaia sălbatică aplicată în 1978 Monicăi Lovinescu, de aici, probabil, atacul din iulie 1981 împotriva lui Emil Georgescu, de aici, pesemne, morțile suspecte ale directorilor Noel Bernard (1981) și Vlad Georgescu (1988), de aici și pachetele-capcană expediate unor colaboratori ai postului. De aici noianul de informatori. Printre care și Constantin Bălăceanu, tocmai sărbătorit cu mare și iresponsabil fast de Academie și binecuvântat de BOR. Cele două instituții au recidivat ieri, în mod, incalificabil, ieri, când unul dintre cei mai mizerabili colaboratori ai Securității, a trecut la cele veșnice.
Dinu Neagu era ceea ce se cheamă un om înstărit. Fiind arhitect, evident că avea câștiguri bănești mult peste medie. Deținea o casă relativ luxoasă, moștenire de familie, în care aveau loc reuniuni săptămânale cu prieteni. Reuniuni în care se discuta și ceea ce s-a mai spus la Europa Liberă.
Toate astea au atras atenția Securității. Care l-a arestat pe arhitect pe plajă pentru vina de a practica nudismul. Atac la morala comunistă. La etica și echitatea socialistă.
Carevasăzică, și Dinu Neagu a fost reținut pe baza unui pretext. A unei înscenări. Și lui i-a fost plasat în celulă un infractor de drept comun. Un anume Vali. Lesne comparabil cu Marian Clită. Care a primit sarcina de a-l ancheta pe arhitect la propriu, de a-l supune unor interogatorii (informale) dure, ce le completau pe cele ale pretinșilor oameni ai legii. Misiunea principală a lui Vali era aceea de a obține recunoașterea vinovăției. Indiferent care. Arhitectul Neagu trebuia să admită și să scrie negru pe alb că e vinovat. Cu totul remarcabilă secvența din film în care se întâmplă asta, Respectivul Vali era un amestec de Jim și Jeff. Era și blând, și dur. Avea însă grijă mereu să își afirme superioritatea în raport cu Neagu. Sublinierea acestui raport este excelent surprinsă de jocul lui Iulian Postelnicu (Vali) și Alexandru Papadopol. Vali se comportă în celulă ca la el acasă. E aproape permanent sigur pe el. Îl tutuiește imediat pe arhitect în vreme ce acesta i se adresează nedezmințit cu dumneavoastră. Vali se află în relații amicale, vorbește de la egal la egal cu milițienii și gardienii. Se teme doar de cei cu grade mari. Posibil și de oamenii Securității. E obsedat de un ofițer pe nume Ion Ion. Bun în rol în cele câteva minute în care apare marele actor Hatházy András. Într-un acces de furie Varie îl omoară pe arhitect care avea o sănătate tot mai precară. După ce înainte și el, și angajații închisorii îl snopiseră în bătaie.
Crima lui Vali nu a fost de nimeni pedepsită. Pesemne, faptul era ceva firesc. Drept care ea nu le-a produs nici cea mai mică emoție celor care au evacuat cadavrul. Banalitatea răului.
Legată sau nu de tragedia inginerului Gheorghe Ursu, povestea din Arest este prezentată în cel mai realist chip cu putință. Avem de-a face în primul rând cu un realism al situațiilor. Așa, exact așa cum o vedem în film era Miliția din perioada comunistă. În al doilea rând, cu realismul decorului. Combinația sinistră de verde și alb din zugrăveala zidurilor, chiuveta mică din celulă, paturile suprapuse. În al treilea rând, cu cel al dialogurilor. Ar mai fi de observat simțul măsurii. Nimic îngroșat în jocul celor doi excelenți actori pe umerii cade, cum se spune, greul pământului. Alexandru Papadopol și Iulian Postelnicu. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
