Grație eforturilor ieșite din comun ale istoricului Stejărel Olaru care a stabilit forma definitivă a unui text nu întotdeauna lesne descifrabil și a întocmit competent un număr consistent de note redactate cu lux de amănunte, iată că avem și cel de-al cincilea volum al Jurnalului lui Ion Rațiu. Apărut precum cele patru volume anterioare la editura bucureșteană Corint Istorie.
Volumul, care beneficiază de o prefață a lui Nicolae Rațiu și de un foarte aplicat studiu introductiv datorat aceluiași Stejărel Olaru, poartă subtitlul Strădanii zadarnice pentru unitatea exilului (1974).Consemnează dinamic, viu și cu maximă promptitudine eforturile diaristului de a găsi o soluție de împăcare între feluritele ramuri, mult prea adesea antagonice ale diasporei, de a stopa asaltul rivalităților și orgoliilor cel mai frecvent izvorâte din interese minore care nu i-au ocolit defel nici măcar pe cei mai de frunte reprezentanți ai exilului. E vorba despre persoane, uneori chiar personaje care, în locul unității dorite, s-au constituit și, hélas! consolidat în centre centrifuge de putere. Rivalității deja binecunoscute dintre Constantin Vișoianu și Nicolae Penescu despre care Ion Rațiu a dat seama în volumele anterioare ale Jurnalului i s-a alăturat acțiunea considerată distructivă a lui George Serdici, dar și a altora. Nu este foarte agreat nici Emil Ghilezan. Rațiu nu pare să se fi aflat chiar în cei mai buni termeni nici cu unii dintre foștii lideri ai PNȚ cărora le reproșează multe, dar nici cu țărăniștii de odinioară rămași în țară. În primul rând cu Corneliu Coposu. Ceea ce se va întâmpla după 1989 va confirma existența acestor tensiuni. Deloc benefice. Deocamdată ele se vor concretiza în excluderea lui Ion Rațiu din PNȚ.
Nemulțumiri are Ion Rațiu și față de reacțiile socotite prea slabe și cel mai adesea tardive ale Casei Regale, ale fostului Rege Mihai care, din câte se pare, nu a fost chiar foarte sensibil la acțiunile politice ale diaristului. Cred că a fost vorba despre o antipatie reciprocă. Nici raporturile dintre Ion Rațiu și Noel Bernard, directorul din acea vreme al Departamentului Românesc al Europei Libere, nu au fost, în ciuda aparențelor, chiar dintre cele mai bune, semnatarul Jurnalului nutrind nu doar nemulțumiri ce țin de reflectarea acțiunilor lui pe unde scurte (un moment cheie este arestarea sa, din anul 1978 despre care Radioul de la München a dat puține detalii), ci și altele cu caracter mai general. Anumite rezerve în modalitatea de acțiune a lui Noel Bernard se explică însă prin codul strict de conduită al Radioului care limitau semnificativ și acțiunile directorului. Relevantă pentru starea dintre anii 1974-1978 a exilului românesc mi se pare a fi o afirmație a lui Virgil Ierunca. Citată ca atare într-o însemnare datând din ziua de 22 decembrie 1978. “Pentru mine, exilul românesc nu mai există. Sunt numai exilați. Câțiva buni. Restul negativi”.
De aceste grave disensiuni din rândul emigrației române a profitat copios Direcția de Informații Externe a Securității Române. Ca și în anii anteriori în jurul lui Ion Rațiu au roit nenumărați agenți ai DIE, identificați ca atare în notele de subsol întocmite de Stejărel Olaru. Acești agenți aveau misiuni complexe. Nu doar că raportau la București toate acțiunile lui Ion Rațiu (un loc aparte revenind intențiilor concretizate ale acestuia de a publica volumul România contemporană a cărui istorie și ale cărei efecte sunt generos detaliate în Jurnal), ci aveau și acțiuni de influențare, dezinformare, compromitere. A lui Rațiu ca și a altor membri, mai vechi sau mai noi, ai Exilului.
Grav e că un astfel de agent- e vorba despre Silviu Crăciunaș, căruia editorul Jurnalului i-a consacrat o carte (cf. Agentul nostru Victor, Editura Polirom, Iași, 2018)- s-a aflat în permanență în apropierea lui Ion Rațiu, Greu de înțeles și mai ales de explicat cum diaristul, altminteri om cumpătat, prudent și dotat cu fler în identificarea oamenilor Securității- nu i-a mirosit rostul. Chiar scrierea sus-menționatei cărți, o analiză dură a situației României postbelice și o punere în raport de continuitate a dictaturii lui Dej și a celei lui Nicolae Ceaușescu, a fost raportată la București de Crăciunaș. Jurnalul detaliază eforturilor lui Ion Rațiu de a-și vedea tradusă cartea în mai multe limbi și de a o vedea difuzată chiar și în România.
Între 1974-1978 Nicolae Ceaușescu încă se bucura în Occident de o bună reputație. Era socotit ca un fel de potrivnic al Moscovei, încă mai păcălea prin simulata independență a politicii lui externe. Așa se face că a avut parte de invitații în vizite la cel mai înalt nivel în Franța, Anglia, SUA. Foarte adesea, o știm acum, Occidentul acționa interesat. Politic sau economic. Multe pagini din Jurnal dau seama despre eforturile lui Ion Rațiu de a deschide ochii Occidentului, de a lămuri adevărata natură și scopurile reale ale dictatorului de la București, de a spulbera mituri. Ion Rațiu a recurs și la acțiuni extreme, precum aceea din timpul vizitei lui Ceaușescu la Londra. Acțiune cu consecințe în plan juridic.
În toți cei patru ani consemnați în acest al cincilea volum al Jurnalului Ion Rațiu a călătorit enorm. Locurile vizitate și întâlnirile aferente sunt descrise pe îndelete. Călătoriile au scop turistic, esențial rămânând totuși cel politic, adică încercarea de reunificare a exilului, de dorita repunere în drepturi a pe nedrept desființatei Biserici Române Unite, dar și cel economic. Teoretic, Rațiu a trecut responsabilitatea afacerilor sale în sarcina altor persoane (în principal fiii Nicolae și Indrei) însă o deterioare a acestora impune o nouă implicare și căutare de soluții.
Regăsim un Ion Rațiu dinamic, mereu gata de a se urca în primul avion (în avion au fost făcute majoritatea însemnărilor din Jurnal), un Ion Rațiu dispus să ajute pe cât poate însă etern fidel zicerii les bons comptes font les bons amis. Rațiu reține esențialul despre oameni. Găsim în carte notații despre Iosif Constantin Drăgan și acțiunile sale mizere, despre mai nou venitul Petru Popescu, despre George Astalos și mulți, mulți alții. Ca și despre viața de familie. Criza din mariaj este deja depășită, asta neînsemnând că nu ar fi apărut alte probleme de familie. Chiar cu Nicolae Rațiu, fiul care a stimulat publicarea Jurnalului. Și care nu a exercitat nici cea mai mică cenzură, în pofida unor notații critice la adresa lui. Citeste intregul art iol si comenteaza pe Contributors.ro
