Într-una dintre cele două cărți testamentare, marele, regretatul teatrolog George Banu făcea o observație și corectă, dar și usturătoare la adresa confraților săi români. Cu mult prea multă ușurință aceștia identifică lungimi obositoare în te miri ce și cine știe unde. Adică, în mai toate spectacolele de teatru pe care le comentează.
Cum se explică oare asta? După părerea mea, îndeosebi prin rolul tot mai mare și din ce în ce mai primejdios dobândit în teatrul românesc de astăzi de ceea ce e mic, minuscul, minor. De falsa mare concentrare, de pretinsa esențializare, de mimata cercetare, de experimentul care experimentează. Preferăm fast food-urile pentru alimentația noastră zilnică, echivalentul fast-food-ului, al prânzului la Mc Donald’s, expediatul ajung, pesemne, să devină reguli și în teatru. Ajungem până acolo încât elogiem încă o latură a ceea ce s-ar putea chema, fără nici cea mai mică problemă, teatruculinar. Suntem grăbiți. Nu mai avem răbdare. Totul ajunge să se plaseze sub semnul întrebării Cât durează? O tendință ce se vede în toată perniciozitatea ei și în recent anunțata selecție a spectacolelor din a treizecișidoua ediție a FNT. Înghițită pe nemestecate de tot mai superficiala, mai neinteresata conducere a UNITER.
De boala diagnosticată de George Banu în cazul comentatorilor fenomenului teatral dau semne că încep să sufere și criticii de film. Căci unora dintre ei le-a părut nepermis de lung și Oppenheimer, filmul de trei ore și câteva minute al lui Christopher Nolan. Un film care este mult mai mult decât doar biografia celui de al cărui nume se leagă, în principal, inventarea bombei atomice. Într-adevăr, Oppenheimer durează trei ore. Cumva, neobișnuit pentru zilele noastre. Filmul șochează întrucâtva și prin impunerea unor noi modalități de receptare, statuată ca atare de formula IMAX. Dar și de montaj(excelentă Jennifer Lane), rapid, neiertător cu spectatorii comozi, preocupați în primul rând de punga de popcorn și de abia pe urmă de ceea ce se vede pe ecran. Cei șocați în exces de această nouă modalitate care determină un nou bioritm, o altă relație a spectatorului cu ecranul și imaginea dovedind că ei și nimeni alții sunt partizanii acelui nou care, de fapt, nu inovează. Și nici nu deranjează. Care, de fapt, mimează. Un nou ce se afirmă zgomotos, neschimbând în fapt nimic.
Numai că aproape nici un minut din cele 180 din Oppenheimer nu este inutil. Nici o replică nu se dovedește a fi scrisă de mântuială. Nici un cuvânt nu trece fără a provoca urmări. Poate nu chiar imediate. Câteva vorbe, niște ironii la care într-un prim moment se râde și sunt lăsate să zboare ( ca povestea cu berea și cu sandviș-ul, de pildă) vor deveni motiv de persecuție, de hărțuire și de tragedie. Aici acționând, în contrapondere atent gândită, Oppenheimer și Strauss. Pilonii pe care se bazează, după părerea mea, în primul rând filmul. Cei doi amintind cumva de rivalitatea dintre Mozart și Salieri. Dintre geniul hotărât, clar altfel, neconformist și poate și prin aceasta problematic și ființa de calibru mediu care își dorește cu orice preț promovarea în ierarhia socială, politică, guvernamentală. Copleșitor duelul la distanță dintre cei doi, copleșitori Cillian Murphy ( un nou Peter O’ Toole, cel puțin aici, acel Peter O’Toole cu privirea de gheață, cu trupul drept și filiform din Noaptea generalilor- da, nu sunt defel de acord ceea ce a scris despre Murphy Cristian Tudor Popescu) și Robert Downey jr. Repet. Excepțional montajul (Jennifer Lee), acaparator ritmul. Moment de grație, de virtuozitate ale regiei și al ansamblului de creatori și tehnicieni.
Bref. În calitate de scenarist, de regizor, de supervizor al dialogurilor Christopher Nolan are necondiționat grijă ca niște cuvinte inițial, aparent insignifiante să fie citate, reconvocate la câteva zeci de minute distanță cu scopul de a explica, detalia marile probleme pe care pelicula le formulează și le aduce în fața spectatorilor. În același scop se recurge la recurența unor imagini. La citarea lor. Uneori chiar de două sau trei ori. Plasate într-o succesiune, într-un ritm, într-o dinamică remarcabil potențate de muzica, uneori sticloasă, alteori ca de gheață, intenționat monotonă, menită să răscolească simțurile creată de Ludwig Göranson, de imaginea când în alb și negru, când color iscălită de Hoyte von Hoytema. Jocul acesta al culorilor mi se pare a fi semnul unei alte importante calități a filmului. Implicarea morală a creatorilor. Care îi lasă spectatorului dreptul propriilor opinii, însă îi împărtășesc și pe ale lor, De pildă, pe acelea ale lui Christopher Nolan. Situație absolut normală de vreme ce Oppenheimer este un film despre implicare, despre mijloacele prin care ea se realizează și costurile ei. Costuri de toate felurile.
Filmul se ocupă de ceea ce o piesă de teatru cândva celebră, care s-a jucat și la noi în premieră pe țară în 1966 la Teatrul Bulandra, numea cazul Oppenheimer. Principalul inventator al bombei atomice, șeful grupului de cercetare de la Los Alamos, coordonatorul Testului Trinity care s-a consumat la 16 iulie 1945, după care, o lună mai târziu, aveau să intervină cataclismele de la Hiroshima și Nagasaki, a fost pe toată durata existenței sale un caz. În primul rând la nivel biografic. Cu tot ceea ce înseamnă biografia în sensul ei larg.
De origine evreiască, fire complicată, poate chiar mai mult de atât în sens clinic (și ce bine joacă acest mai mult Cillian Murphy (deși, admit, injectarea mărului cu cianură de potasiu și apoi recuperarea fructului ucigaș nu mi se par nici mie tocmai inspirate) imprevizibil în toată perioada studenției, măcinat încă de atunci de îndoieli și contradicții, aducătorul în America a fizicii cuantice, Robert Oppenheimer a fost și observat, și manipulat, și judecat de oamenii FBI-iului care i-au deschis în 1941 dosar de urmărire din cauza a ceea ce au numit asocierile lui comuniste, de politicieni de calibre diferite, de comisii și comitete care au investigat pretinsele lui activități anti-americane și deliberat, și mișelește inventata lipsă de loialitate. Oppenheimer se judecă însă în primul rând el însuși. E conștient că a fost ales datorită asocierilor lui comuniste anterioare, știe că prin trecutul lui este vulnerabil. Da, este încântat de sine atunci când testul Trinity reușește, savurează indubitabil succesul, îi sunt pe plac aplauzele și condiția de vedetă, îl bucură apariția fotografiei sale pe coperta unei importante reviste americane. Oppenheimer își asumă cu nedisimulată voluptate condiția de nou Prometeu cu toate suferințele aferente. Aproape că se autovictimizează. Mai-mai că își dorește, condiția de sacrificat, mizând pe compensații ulterioare. Fapt remarcat și reproșat de soția lui, Kitty, cu totul remarcabilă în rol fiind Emily Blunt. Nu e defel rea nici Florence Pugh, în rolul amantei Jean. Însă Emily este excepționala în secvența audierii de comisia în care rolul de principal acuzator îl deține Goldon Grey (Tony Godwin).
Pe zi ce trece, Oppenheimer este tot mai măcinat de îndoieli, de întrebări cu privire la ceea ce urmează. La ce va ajunge să însemne fizica. La ce va mai servi știința. Cum și cât va mai fi ea în folosul umanității. La cât din condiția de stiință își va conserva ea în complicata geopolitică postbelică. Invenția lui a fost gândită esențialmente ca armă de luptă decisivă împotriva germanilor care și ei se lăudau cu iminența descoperirii unei așa-zise arme secrete, însă de ce a trebuit ea folosită după capitularea Reich-ului, de ce au fost lansate bombe asupra a două orașe din Japonia? Cum vor reacționa sovieticii? Pentru moment aliați, dar și concurenți deopotrivă. Oppenheimer a intuit și a încercat să le deschidă ochii politicienilor, președintelui Truman (interesantă, relevantă secvența din Biroul Oval, bine reflectată suficiența intelectuală a chiriașului de acolo de actorul Gary Oldman) nenumăraților săi yesmeni, portretizați defel amabil, asupra a ceea ce se va numi cursa înarmărilor. Care, din păcate, nu se va încheia odată cu dispariția Uniunii Sovietice și a sistemului comunist est-european. Citind capitolul Stâlpii politicii putiniste- recrutarea, extorcarea și șantajul scris de Françoise Thom și inserat în Cartea neagră a lui Putin coordonată de Galia Ackerman și Stéphane Courtois (Editura Humanitas, București, 2023) în care se vorbește despre armele apocaliptice cu care amenință astăzi Kremlinul, în primul rând acel Poseidon ce ar putea distruge într-o clipită un întreg continent, înțelegi mai bine frământările lui Oppenheimer. Și reflectezi imperativ la reverberațiile lor în zilele noastre. Pe mine, gândul m-a dus și la atât de profunda zicere a lui Rabelais care ar putea figura drept moto al filmului. Science sans conscience ce n’est que la ruine de l’âme. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
