În data de 3 aprilie 1856 ducele Victor de Broglie (1785-1870) a rostit un discurs în fața plenului Academiei Franceze, cu ocazia primirii sale în rândul acestei prestigioase instituții științifice. În „Amintiri”[1] respectiv în arhiva electronică a instituției respective discursul ce constituie tema acestui articol relevă cititorului complexitatea unei personalități remarcabile a vieții politice franceze de secol XIX și nu numai. Un secol XIX francez și european frământat, punctat de perioade de pace dar și de conflicte nu numai externe ci și intra muros, cu schimbări de regim și guvernare politică, unele adesea traumatizante, de esență revoluționară.
Înainte de a exprima câteva considerații privind discursul propriu-zis atât de caracteristic conduitei morale și politice a ducelui Victor de Broglie, simt nevoia unei reflecții asupra termenilor din motto-ul articolului, calomnie versus adevăr. Fiecare cuvânt din alocuțiunea ducelui Victor de Broglie este o expresie a adevărului și a convingerilor afirmate în mod deschis, lipsite de ipocrizie, festivism sau forme verbale vide, fără conținut, îmbrăcate într-un cavalerism și un altruism atât de rare astăzi... Discursul ducelui Victor de Broglie este o lecție asupra caracterului, credinței nestrămutate în propria acțiune, capacității de a rosti și afirma un crez cât o viață, aproape imun în fața calomniei, insultei sau lipsei de recunoștință. De ce nu, îmbinarea între un autentic sentiment de patriotism laolaltă cu respectul personal și instituțional. În acest sens, cuvintele din discurs ce reliefează alegerea sa, una a regimului instaurat în 1830, probează, cred, cele sus-menționate: „O spun pentru a mărturisi adevărul. Nu intenționez nici să regret și nici să retractez calea aleasă în acea epocă. Am întreprins ce mi s-a părut just și necesar. Dacă m-am înșelat, înseamnă că încă mă înșel”.... Perseverență, curaj, demnitate și loialitate.
Discursul lasă impresia unui testament moral și politic. Suntem în anul 1856 și ducele Victor de Broglie s-a retras, în mod voluntar, din viața politică activă. A fost parte a generației ce a combătut absolutismul monarhic al regilor Ludovic al XVIII-lea (1814-1824) respectiv Carol al X-lea (1824-1830), ambii aparținând ramurii (familiale) de Bourbon. Totodată, s-a regăsit cumva, ca obiectiv și formă politică, în timpul regimului „Monarhiei din Iulie” (1830-1848), venită la putere urmare „Revoluției din Iulie” (1830, „Cele 3 zile Glorioase”/„Les Trois Glorieuses”) și urcării pe tronul Franței a lui Ludovic-Filip de Orléans, rege și reprezentant al ramurii familiale de Orléans. Acesta din urmă a fost ultimul rege francez iar soția sa, regina Marie-Amélie, ultima regină a Franței.[2]
Figura și prestația ducelui Victor de Broglie înseamnă onoare și consecvență. Onoare pentru că nu s-a dezis de regimul monarhiei orléaniste[3] (fiind ministru, președinte al Consiliului de Miniștri, parlamentar, ambasador la Londra) și a afirmat răspicat, cu decență, măsură dar nealterată loialitate acest aspect, inclusiv în discursul rostit cu ocazia primirii în Academia Franceză („Nu voi vorbi despre acest prinț: nu mi-ar fi permis să-i fac dreptate. Onorat de a-l fi servit atâția ani, nu aș îndrăzni să menționez prietenia sa....Păstrând memoriei figurii sale o fidelitate inutilă și fără merite dată fiind vârsta mea, aștept cu încredere judecata istoriei: istoria ne va spune dacă cei 18 ani de pace pe care el ni-i i-a oferit au constituit prețul onoarei sau intereselor statului, dacă înțelepciunea sa nu este o parte a prosperității ale cărei fructe le culegem astăzi cu mâinile noastre, dacă armata pe care a format-o s-a arătat sau nu demnă de misiunea Franței”) și consecvență pentru că, după cum relevă și afirmațiile anterioare, nu s-a dezis de convingerile sale, de ceea ce a crezut a fi formarea și structura omului de Stat: Simbioza între cultură și politică. Ieri și astăzi afirmarea plenară și corectă a democrației este indispensabil legată de formarea omului politic, iar formare înseamnă cultură. Acesta este crezul transmis peste timp de un om politic francez al primei părți de secol XIX: „A fost un timp în care Franța s-a asociat lucrărilor Legislativului, s-a animat în urma dezbaterilor din adunările deliberative în care publicul intervenea în afacerile publice poate chiar puțin prea mult. În acel timp, literatura și politica au fost asociate; între cele două a fost o alianță strânsă. Chemați în arena treburilor de Stat de către opinia publică prin opțiunea prințului sau a poporului, oamenii de cultură au devenit oameni de Stat și, am curajul de a o rosti, oameni de Stat demni de acest nume...Aceștia au imprimat actelor publice, hârtiilor și documentelor oficiale, un caracter de respectabilitate și autoritate, de sobrietate și măsură, de simplitate severă ce, împreună, limpezesc și îndrumă spiritele, ridicându-se la înălțimea istoriei”.
Curajul ducelui Victor de Broglie merge chiar mai departe, prin afirmarea plină de orgoliu și cutezanță, a personalității sale. Lecturând următorul pasaj din discurs, rămâne să reflectăm dacă nu cumva este de preferat sinceritatea dezarmantă și poate încărcată de ego, unei modestii ipocrite menite a oglindi o afirmație rămasă celebră în istorie: „Cuvântul i-a fost dat omului pentru a-și ascunde gândurile” (Charles Maurice de Talleyrand-Périgord). Afirmațiile ducelui Victor de Broglie sunt elocvente: „Prezentându-mă în fața dumneavoastră nu am nici măcar dreptul de a fi modest. De ce m-ați primit în rândurile dumneavoastră? De unde îmi vine această șansă, la amurgul unei vieți și în obscuritatea retragerii din viața publică?”. Aceleași expresii le regăsim și în curajul propriei sale expuneri în cetate: „Eu sunt, domnilor, ultimul produs al acestui liber schimb între literatură și politică; ultimul ca dată cronologică dar și în ce privește meritele, ultimul vestigiu a ceea ce nu mai există. Academia Franceză, ce nu uită nimic, preluând sieși ultimele componente ale trecutului, se ridică astfel deasupra instabilității vremurilor și spiritelor”.
O mare parte a discursului ducelui Victor de Broglie se articulează în jurul predecesorului său, Louis de Beaupoil, conte de Saint-Aulaire[4], aspect ce încă o dată face dovada caracterului și mai ales cavalerismului său. De reținut că prestigiosul for cultural primea în rândurile sale un nou membru doar după ce titularul în cauză înceta din viață. Fără îndoială, respectul pentru istorie dublat de dorința de a transmite învățăminte cu valoare testamentară au stat la baza acestui Laudatio emoționant al ducelui de Broglie față de cel ce i-a premers în demnitatea de academician, contele de Saint-Aulaire. Laudatio ce se structurează în jurul acelorași valori ale vieții, în care valurile istoriei nu sunt până la urmă, pentru marile spirite, decât experiențe ale unei continue maturizări: „S-a născut în 1778. L-am pierdut în 1854. În acest timp, trei sferturi dintr-un secol, a fost martorul prăbușirii vechii noastre monarhii, a parcursului primei regalități constituționale, a primei republici, a primului imperiu, apoi celei de a doua și a treia monarhii constituționale, a celei de a doua republici, în fine a văzut mijind și născându-se un al doilea imperiu. Opt guverne, nouă revoluții, dacă luăm în calcul evenimentele din 1815. Fericit cel care, în această lungă serie de vicisitudini, pe rând victimă, actor și martor, ajunge la finalul parcursului său fără să regrete ce a suferit, fără să renege ce a realizat, fără să privească viitorul fără speranță!”. În fața cititorului, cuvintele din discursul ducelui Victor de Broglie devin pagini de istorie în care se succed Revoluția Franceză, Directoratul și Consulatul, imperiul lui Napoleon I, Restaurația Bourbonilor, „Cele 100 de zile” ale aceluiași Napoleon I, a doua Restaurație, regalitatea de Bourbon (Ludovic al XVIII-lea respectiv Carol al X-lea) cea a aspirației către un nou despotism obturat de imposibila întoarcere a timpului, Revoluția din Iulie și Ludovic-Filip de Orléans, Revoluția din 1848, Republica și Imperiul lui Napoleon al III-lea etc. Peste toate însă elocința în zugrăvirea unui portret al predecesorului (atât de opus reflexului universal, omniprezent și mai degrabă neîndreptățit numit damnatio memoriae....), în care se poate recunoaște crezul unei generații politice: „În disputele de la tribuna Adunării a reprezentat laolaltă energia cetățeanului, strălucirea omului de Stat, eleganța și urbanitatea omului de lume, de la mândria nobilului la solidaritatea fraternă a deputatului. În toate problemele și în toate ocaziile justiția și dreptatea au putut conta pe dânsul....Catolic fervent, am fost martor când a denunțat, cu indignare și perseverență, cruzimile exercitate asupra protestanților din Gard.....Moderat în sentimente și limbaj, l-am văzut luând apărarea, într-o circumstanță delicată, dreptului de a rosti în mod liber, al inviolabilității cuvântului! Ostil oricărei forme de ambiție personală, animozități sau prejudecăți, om de echipă, l-am văzut luând loc pe băncile opoziției dacă politica momentului părea să compromită cauza în care a crezut, cea a libertății loiale și serioase, moderate, însă în egală măsură reale”.
Pe măsura lecturării discursului, același Laudatio se transformă în mod dramatic, prin sublinierea traumei revoluționare a anului 1848, una resimțită profund de partizanii regimului monarhic constituțional reprezentat de Ludovic-Filip de Orléans. A fost, cel mai probabil, motivul unei retrageri în bloc de la conducerea treburilor publice a unei generații politice (este cazul ducelui Victor de Broglie, dar și al lui François Guizot) cu demnitate și decență. A rămas însă suferința, decepția unui eșec resimțit ca nemeritat de către decidenții acelor timpuri cu atât mai mult cu cât prezentul (climatul post 1848) nu a oferit motive serioase de satisfacție. Istoria („învățătoarea vieții”) are însă capacitatea de a interpreta altfel peste timp toate aceste aspecte, prin serenitate și analiză obiectivă, mai ales după ce toate valurile contestatare s-au diminuat semnificativ iar imperativele realității au înlocuit generozitatea uneori nerealistă a aspirațiilor revendicative imediate. În rândurile următoare istoria, cu traumele și învățăturile sale, se articulează în jurul figurii contelui de Saint-Aulaire, prin cuvintele ducelui Victor de Broglie, oferind cititorului mărturii ale lumii de ieri și mesaje pentru lumea de mâine: „Ceea ce Cicero a spus despre Crassus, iar Tacitus despre Agricola, noi nu putem spune despre el. Nu i-a fost dat să moară la timp. Nenorocirile gata de a se arunca asupra apropiaților și patriei sale nu l-au menajat. Înainte de a-l fi lovit repetat în tot ceea ce a avut mai scump, a văzut prăbușirea guvernului pe care l-a servit cu onoare la maturitate; a fost martor al dispariției instituțiilor generoase, opera și orgoliul celor mai frumoși ani ai noștri. Mai puțin fericit decât cei doi iluștri romani, a fost martor al asediului asupra sanctuarului legilor, invadat de mâini armate, al războiului civil ce a devastat orașele noastre, al primilor oameni ai statului urmăriți, proscriși și fugari. Mă opresc, domnilor! Nu am nici dreptul și nici intenția să continui. Ar însemna să depășesc cadrul misiunii încredințate. Nu s-a mai manifestat în viața publică odată ce evenimentele din 1848 au tăiat ultimele legături între predecesorul meu și Stat. Din izolarea sa, cu acel regret ce nu înșală și nu poate fi uitat, a văzut cu tristețe dar fără emoție pustiirea obiceiurilor și moravurilor, sufletelor și ideilor, operă a turbulențelor politice; sau mai bine zis a remarcat ceea ce remarcase deja, ceea ce mereu se vede în aceste cazuri: ingratitudinea uitată a trecutului, indiferența față de principii, graba în a incendia ceea ce ieri era adulat, înflăcărarea și agresivitatea în exprimare, setea de aur, de lux și de nemuncă”. Cititorul poate recunoaște nu numai adversitatea față de anul revoluționar 1848, ci poate chiar mai departe de atât, bunăoară față de actele și excesele revoluționare ale uriașei mișcări reprezentate de momentul 1789, alături de anii ce i-au succedat. Iar exemplele pot continua.... Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
