Legionarismul s-a dorit a fi mai mult decât o alternativă politică la democraţia imperfectă a României interbelice. Vocaţia sa ultimă a fost aceea de a grăbi o regenerare colectivă. Mântuirea totalitară a naţiunii, prin eliminarea adversarilor ce ameninţă unitatea ei, se află la temelia proiectului ei. Crima şi violenţa încetează de a mai fi privite din unghiul de vedere al moralei comune. Ele devin instrumentele unui efort deliberat şi sângeros de făurire a unei alte umanităţi.
Asasinatul este înscris în codul genetic al acestei mişcări: simbioza dintre doctrină şi acţiunea teroristă explică vigoarea sanguinară a legionarilor. Iar cartea lui Cristian Manolachi este un element important în acest dosar al derivei interbelice. Reconstituirea climatului epocii este acompaniată de trasarea atentă a itinerariului actorilor acestei tragedii româneşti.
O religie totalitară
Imaginarul legionar întreţine, în mod firesc, legături privilegiate cu cel al altor mişcări ale dreptei radicale. Codreanu nu se iveşte pe un teren virgin: patronajul spiritual al lui A. C. Cuza este esenţial în dezvoltarea carierei sale. Antisemismul cuzist şi naţionalismul mesianic al lui Nicolae Iorga sunt patul germinativ al legionarismului de mai târziu. Tema complotului evreiesc nu este nouă: deja antisemitismul rus se organizase în jurul acestei obsesii, întemeind represiunea pogromistă în falsul grosolan al “Protocoalelor Înţelepţilor Sionului”.
Pe acest teren, al violenţei antisemite şi al naţionalismului integral, Codreanu este un erou al timpului său. Dar realitatea postbelică îl va îndruma pe un făgaş ce se desparte de cuzism: lumea în care acţioneaza Codreanu este modelată de Marele Război şi de memoria acestuia. România Mare, cu ale sale tensiuni, este scena pe care îşi va juca rolul său de salvator Codreanu. Critica democraţiei şi tentaţia totalitară sunt parte din spiritul epocii. Alternativa autocratică este deja cristalizată. Lenin, Mussolini şi Hitler sunt cei ce ilustrează energia liberticidă de după 1918.
Legionarismul, ivit din solul agitaţiilor antisemite ale studenţilor de la 1922, va fi mai mult decât o simplă grupare politică. Codreanu este înteiemetorul unei religii totalitare care, asemeni celorlalte curente ale dreptei radicale europene, integrează în catehismul său întreaga existenţă individuală şi colectivă. Codreanu este un politician-profet, ipostază a unei nostalgii salvaţioniste ce bântuie România Mare.
Religia pe care o predică este un creştinism colorat filetist, marcat de un cult al morţii cu ale sale dimensiuni păgâne. Apropierea dintre legionari şi o parte a ierarhiei Bisericii Ortodoxe Române se explică prin capacitatea gardiştilor de a mobiliza religiosul pervertit în serviciul acţiunii politice. Milenarismul este parte din imaginarul legionar. Utopia lor este seducătoare prin dimensiunea ei apocaliptică.
Dimensiunea de religie politică permite înţelegerea coeziunii mistice a legionarilor. Unitatea spirituală se consolidează prin recursul la violenţă: detenţia este ocazia de a simţi această camaraderie totalitară. Critica şi îndoiala nu pot fi acceptate în comunitatea credincioşilor. Trădarea este păcatul capital. Execuţiile lui Vernichescu şi Stelescu sunt episoadele ce probează dimensiunea criminală a acestui angajament politic.
Teroare şi politică
Legionarismul se constituie pe sine în opoziţie cu un sistem pe care îl detestă şi pe care îl denunţă. Crima devine instrumentul legitim de pedepsire şi de regenerare. Legionarii au în comun cu populiştii ruşi dedicaţi terorii credinţa în potenţialul mântuitor al crimei. Religia politică legionară corupe interbelicul românesc cu elanul ei sângeros. Asasinarea lui I. G. Duca este o trecere a Rubiconului.
Relaţia dintre legionari şi stat este una complicată. De la complicitatea şi îngăduinţa iniţiale la represiunea de după 1938, trecerea este dramatică. Deceniul de după 1930 este deceniul carlismului- restauraţia lui Carol al II-lea subminează eşafodajul democraţiei imperfecte şi pregăteşte terenul pentru reconstrucţia autocratică. Carlismul va intra în competiţie cu legionarismul: Suveranul şi Căpitanul sunt ambii tentaţi de rolul de salvator al naţiunii. Cristian Manolachi reconstituie cu atenţie şi sobrietate acest climat de psihoză şi de isterie colectivă.
Iar această rivalitate simbolică şi politică este responsabilă pentru unul dintre cele mai teribile momente ale istoriei noastre recente: războiul civil purtat între stat şi legionari. Cei doi ani de monarhie autoritară sunt clipa de apogeu a violenţei interbelice. Între Scila asasinatului practicat de legionari şi Caribda represiunii oficiale pare că nu mai există cale de mijloc. Mistica religiei politice se confruntă cu amploarea execuţiilor extrajudiciare. Vocea lui Iuliu Maniu este, în epocă, una dintre puţinele ce face apel la ordinea constituţionalismului şi a domniei legii. Carlismul şi inamicii săi gardişti transformă România într-un câmp de bătălie. Cadavrele punctează acest peisaj al devastării şi al crimei.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
