Găsim zilnic articole și opinii diverse privitoare la starea educației din România și (eventual) impostura din Universități. Analize mai mult sau mai puțin avizate radiografiază fără concesie o stare de lucruri care devine pe zi ce trece o evidență în curs de banalizare. Conceptul de „analfabetism funcțional” e folosit cu sete și, dacă suntem atenți, îl folosesc mânios tocmai unii dintre cei cărora (cu puțin efort) l-am putea aplica cu destulă îndreptățire (l-aș lipi dedesubtul plăcuței de pe ușa din antecameră și pe care secretara personală o șterge cu sfințenie cel puțin o dată pe săptămână.) Nu-s cel mai potrivit să vorbesc despre asta – mai întâi fiindcă nu am date statistice relevante și, mai apoi, fiindcă am și eu (lângă ușă, e drept) o placă relativ lustruită.
Fiindcă s-au spus nenumărate lucruri privitoare la subiect – și eu însumi am făcut-o uneori cu sentimentul că așa ceva ar fi necesar, mi se pare acum că nu s-au spus încă unele dintre lucrurile elementare care ar putea face mai clar motivul declinului constant înregistrat de sistemul național de educație – asta în ciuda încercărilor (adesea lăudabile și bine fundamentate teoretic) ale unor miniștri a căror anvergură nu avem motive să o punem sub semnul întrebării. Sunt atât de ferm fiindcă unii mi-au fost remarcabili dascăli iar cu alții am avut discuții particulare de câte ori s-a ivit ocazia. Nu fac aici o evaluare în devălmășie a măsurilor luate, poate că nu am fost mereu de acord cu ceea ce s-a legiferat, dar sunt convins că, judecând sumativ, competența sau prestigiul intelectual al persoanelor în discuție poate fi contestată doar conjunctural. Acestea fiind premisele pe care le propun – să ne aplecăm puțin asupra motivelor pentru care educația națională pare înglodată într-un un proces interminabil de reformă. Nu e cazul să reluăm aici stări de lucruri – asta se face și s-a făcut – mă gândesc că o analiză a contextului care le-a făcut posibile ar limpezi întrucâtva bazinul soluțiilor. (Va trebui să dezamăgesc preventiv – nu am pretenția că ceea ce mie îmi apare ca soluție – poate fi aplicată imediat în actuala situație politică.)
Mai întâi - efectul „diplome multe, cunoaștere puțină” are drept cauză formală (vezi Aristotel) un mod clasic de funcționare a societății: sistemele de educație derulează formal cunoștințe și informații pe care elita decizională le consideră utile ideologic. Nu cunoașterea – ci competența (cât mai specializată cu putință) e fructificată politic, deci cu umanioarele – „a se slăbi nenicule”, nu avem nevoie de teorii. Legea educației – își repetă obsesiv obiectivul – centrarea pe student (de parcă ar putea fi centrată pe grauri) și formarea de competențe. Puterea politică nu finanțează niciodată comunități de cunoaștere care o contestă sau îi pun în pericol autoritatea. Ordonatorii de credite din Universitate legitimează un establishment politic, iar politicul livrează și formalizează juridic cadre procedurale care perpetuează cercuri loiale de influență intelectuală. Fidelizarea acestor cercuri de putere academică are drept primă consecință introducerea în Legile educației a unui set de reglementări pentru care ministerul de resort produce uneori argumente discursive penibile. Nu trebuie să ne facem iluzii – acestă politizare nu e o găselniță dâmbovițeană, originală e doar lipsa de asumare la nivelul decidenților. Aparent, soluțiile sunt firave, dar recentrarea critică a gândirii în Universitate poate oferi o speranță: dacă inginerii se pot întreba (kantian) „la ce bun” cutare cercetare aplicată ? – asta nu poate face rău nimănui și e posibil chiar să facă un mare bine. Deci, oricât de riscat ar părea, Zurück zu Kant. Mai clar zis, Universitatea are misiunea de a învața studentul să gândească nu să asambleze soluții practice.
În al doilea rând, eficientizarea, randamentul financiar și alte considerente de linie nu fac decât să accelereze declinul educației academice – al cărei scop nu este și nu poate fi masificarea. (Spun asta cu riscul de a contrazice statisticile comunitare privitoare la numărul nostru de studenți la mia de locuitori). Apariția educației la distanță (platformele online) și progresele IA (chat GPT) fac tot mai evidentă inutilitatea unei forme de educație pe palier informativ. Universitatea – nu are în nici un caz rolul de a oferi cursuri pe suport electronic și bibliografii obligatorii. Epoca amfiteatrelor cu sute de studenți care se adapă din înțelepciunea catedrei e un scenariu absurd. Studenții nu au nevoie de profesori doxa (doxografii pun în ordine cunoștințe, nu produc cunoaștere) care răspund la întrebări elementare și livrează algoritmi. În Universitate nu cauți achiziționarea de competențe profesionale specifice – cine vrea așa ceva merge la o scoală de maiștri. (Studiile universitare de 2 ani din noua Lege a educației pot fi eventual - cam așa ceva) Universitatea trebuie să recupereze dimensiunea ei humboldtiană – și dacă (pentru anumite specializări cel puțin) acest lucru implică grupe de 10 studenți – atunci asta trebuie să fie posibil. Soluția firească este să acceptăm cu toții că aceiași bani pot fi cheltuiți cu mai mare folos pentru 10 studenți care vin la universitate pentru că pot și vor, decât pentru 100 care, câteodată nu pot și, de multe ori, nici nu prea vor. (Cred că Proust spunea undeva – „ce nenorocire că oamenii mediocrii sunt întotdeauna dispuși să muncească, câtă vreme cei ce ar fi în stare nu vor....”)
În ultimul rând – dar nu cu mai puțină greutate – trebuie să acceptăm că Universitatea e un reflex al culturii unde se mișcă întreaga comunitate. Vulnerabil și lipsit de recunoaștere profesorul nu poate recupera defazajul față de școlile europene de prestigiu printr-un decret prezidențial. Am văzut cândva un registru fiscal unde un învățător (dintr-un sat din Bihor – Valea de Jos) avea în perioada interbelică un salariu lunar echivalent cu prețul a 2 boi (enorm în raport cu venitul unui om simplu), venit care îi permitea să țină în casă guvernată și să își petreacă vacanța de vara la Paris.-Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
