Dragă prietene,
Îmi va fi greu să răspund, pe măsura ei, la epistola ta. Îmi acorzi tare mult și asta mă face să mă simt extrem de responsabil, căci nu știu care e măsura exactă care-mi permite să mă amestec în ograda ta. În fond, ești o ființă culturală perfect vertebrată, un biolog care știe foarte bine ce vrea și care, totodată, a făcut primii pașii care-l scot din recluziunea strictei lui specializări – din „mutilarea” lui, cum spunea maestrul nostru atunci când ne explica că toate științele sunt fatal limitative și că orice savant adevărat ar trebui să se „salveze”, reușind să evadeze când și când spre filozofie pentru a inspira puțin aer alpin. Cu alte cuvinte, știu că îți place să gândești pe cont propriu.
Despre nebănuitul sens al cuvântului „problemă”
Dar ce-nseamnă oare această „salvare”? Îți mărturisesc că am o mare problemă, dragă prietene. Și, fără să mă fandosesc, am să-ți spun că, din cauza fascinantelor etimologii grecești, nu mai pot invoca unele cuvinte fără să-mi vină în gând sensul lor originar. Nu întâmplător filozofia s-a născut în greacă, o limbă care gândea singură sau, poate mai bine spus, care gândea în mod natural.
Astăzi „problemă” a devenit cel mai internațional cuvânt și, pesemne, ticul verbal cel mai uzual într-o grămadă de limbi. Îl rostim de zeci de ori pe zi, dar nimeni „nu-și pune problema” cum a apărut și ce însemna, acolo unde s-a născut, cuvântul „problemă”. În greacă, însă, era cuvântul cel mai problematic. Τò πρόβλημα (toprόblema)era un substantiv neutru derivat din verbul compus πρoβάλλω (probállo) alcătuit din prepoziția πρo (pro), „în față”, și βάλλω (bállo), „a arunca”, „a azvârli”. Ca derivat al verbului probállo, substantivul prόblema înseamnă „ceea ce se ridică în fața ta”, obstacol, ceea ce este scos / pus în față, chestiune în dezbatere, sarcină.
Așadar, când îți spun că am o mare problemă, înseamnă că mi-a apărut în față – sau că mi-am aruncat în față – un obstacol pe care nu știu dacă-l pot depăși. Altfel spus, nu știu dacă nu e o piedică nerezolvabilă. Să fie oare o problemă pe care mi-am ridicat-o singur? Sau una pe care viața mi-a dat s-o rezolv acum, în crepuscul? O temă, să zicem, pe care am primit-o la examenul vieții. Iar dacă nu reușesc să o fac, înseamnă că nu iau examenul și că urmează să mor repetent. Nu voi fi oare atunci obligat, ajungând repetent, să-mi „repet viața”?
De ce e bine să te cerți?
Iată despre ce este vorba. Știi poate că, pe la 40 de ani, „m-am certat” cu filozofia. Cel puțin, așa declara, pompos, titlul cărții scrise pe-atunci, Cearta cu filozofia. Poate că este o virtute a mea că știu să mă cert la timp; uneori cu lucrurile în care am crezut o vreme, alteori chiar cu prietenii mei, preferând să le port urma bună pe care mi-au lăsat-o în suflet, decât să trag după mine cadavrul a ceea ce a fost cândva prietenia noastră. Cearta, când nu e o țâfnă de doi bani și o ambiție prostească, e o problemă de igienă socială, de revizuire periodică a ideilor proprii și a relațiilor umane. Și câte vieți, până la urmă, n-au fost avariate, pentru că oamenii n-au știut să se certe și, dacă era cazul, să se despartă la timp! Ca să nu mai vorbesc de cât de binevenită e o ceartă cu tine însuți, menită să te readucă în matca iubirii de sine, fără de care nici o deschidere către lume nu este posibilă.
Așadar, acum vreo patru decenii, m-am certat cu filozofia. Cu scorțoșenia ei, cu jargoanele ei, cu lipsa ei de politețe verbală (ah, conceptele ei sterpe și discursul îmbârligat!), cu îngâmfarea ei. M-am certat cu ea, dar am căutat mai departe arhetipul filozofiei, îndrăgostindu-mă și despărțindu-mă de aproximativele lui întruchipări succesive. Și așa se face că acum, în anii târzii, simt nevoia să mărturisesc cum am descoperit, reîntinerită deodată, pe cea mai minunată iubită a vieții, splendoarea filozofiei înseși.
Nici nu cred că va fi greu să mă împac cu ea. Căci acum știu sigur că nu m-am certat decât cu partea nesuferită a ei, cu aceea pe care un filozof danez o numise „doica fără lapte a filozofiei”. Despre această împăcare cu filozofia aș vrea să-ți vorbesc. Și o voi face descoperindu-mi capul – ca și cum m-aș spăla de un păcat –, sub forma unei lungi litanii filozofice. Voi proceda astfel întocmai ca Socrate în Phaidros: după ce mai întâi argumentase – acoperindu-și capul de rușine față de zeul Eros – o teză în care nu credea (hulind iubirea și vorbind de neajunsurile ei), el revine apoi – printr-o palinodie expiatoare – cu un elogiu înflăcărat al beneficiilor care rezultă din această „sfântă nebunie venită de la zei”, înlăturându-și de astă dată mantaua de pe cap.
E drept că, alegând forma litaniei, voi încălca regula lui Cioran potrivit căruia „o scrisoare nu trebuie să fie niciodată prea serioasă”. Și nici prea lungă, aș adăuga. A mea, mă tem, va avea ambele păcate.
Cele trei mari bătălii purtate în jurul monopolului cunoașterii
Putem lesne constata că mintea noastră, de oameni, s-a limpezit în pași succesivi pe traseul evoluției ei. Apele s-au ales treptat în spiritul nostru, mai cu seamă dacă avem în vedere funcția lui de cunoaștere. Dă-mi voie să mă explic.
Trei domenii culturale s-au concurat de-a lungul istoriei noastre, râvnind la monopolul cunoașterii: religia, filozofia și știința. Da, toate pe rând, și-au revendicat îndreptățirea și suveranitatea raportării noastre înțelegătoare la lume. Și asta, de fiecare dată, folosind nivelul de investigare și mijlocele tehnice pe care fiecare stadiu de civilizație ni-l punea la îndemână. Căci viețuitoarea dotată cu conștiință care suntem era constrânsă de conștiința însăși să-și explice lumea în care trăia. Cu ce viteză s-a mișcat specia noastră pe drumul cunoașterii lumii? De câte ori a trebuit ea să năpârlească, accelerând ritmul dezvoltării pe acest drum, mai întâi de-a lungul unor milenii, apoi de-a lungul secolelor și al deceniilor, iar în vremea noastră, aproape an după an? Câteva zeci (sau sute) de mii de ani (căci asta e vârsta omenirii) reprezintă un interval uriaș dacă ne limităm la scara speciei care suntem. Cert este că pe acest parcurs al nevoii de-a ne explica lumea am micșorat treptatteritoriul erorii.
Deocamdată explicăm totul prin mit, metaforă și simbol
Religia a intrat în lume activând stratul pur imaginativ al conștiinței. Nu putea face, când a apărut (adică din prima etapă de dezvoltare a lui homo sapiens sapiens), mai mult decât a făcut. Fiind prin esența ei imaginativă, n-avea cum părăsi teritoriul mitului de vreme ce se născuse pe el. Toți copiii, din clipa în care încep să pună întrebări dificile (cum a apărut omul?, cine a făcut pământul?, ce se întâmplă cu noi după ce murim? etc.), primesc în mod fatal răspunsuri la îndemână și care cel mai adesea vin din lumea mitului, a basmului, a poveștii. E prima hrană spirituală pe care o primesc, de care au nevoie și care îi satisface pe deplin. Nici unui părinte nu-i trece prin cap să-i explice copilului la vârsta de șase ani apariția omului cu ajutorul lui Darwin. Va prefera oricând să-i spună o poveste.
La fel și omenirea. În copilăria ei, ea a fost „condamnată” la basmele explicative ale religiei. Și, de-a lungul multor milenii, neavând concurent în privința cunoașterii, ea s-a identificat cu funcția explicativă a conștiinței. Desigur, omenirea se cuvine să-i fie recunoscătoare pentru că i-a fost alături și când avea nevoie să înțeleagă ceea ce, atunci, altfel nu putea fi înțeles. Numai că, odată cu nașterea filozofiei și mai cu seamă a științei, religiile s-ar fi cuvenit să lase cunoașterea pe mâna altora și să se salveze de ridicolul desuetudinii, renunțând să mai vrea să explice prin mit, metaforă și simbol ceea ce știința explică prin experiment, demonstrație și dovadă. Să fi fost oare slujitorii religiei prea avizi de puterea pe care ți-o dă dominarea minților? E regretabil, oricum, că au preferat cu toții să devină tot mai ridicoli, nevrând nici măcar astăzi, în plină explozie a cunoașterii asigurate, să renunțe la funcțiile anacronic-explicative ale religiei.
Filozofia intră în arenă. Mai întâi timid
În secolul al VI-lea, la vechii greci, a intrat în joc filozofia,care s-a fondat în mod deschis ca teoreză anti-mit. Dar ce avea ea să opună religiei, la nivelul de investigație pe care i-l oferea tehnica antică, altceva decât calcule și măsurători (unele spectaculoase, ce-i drept – precum forma sferică a pământului și mărimea lui, distanța de la Pământ la Soare sau la Lună etc.), precum și ipoteze inteligente dar neverificabile? Cât de timidă a ridicat ea capul într-o lume dominată de „zeii cetății”, aduși pe lume de imaginația oamenilor tocmai ca să-i ajute să-și explice totul! Au urmat câteva secole de concurență și coabitare între religie și filozofie; secole ofensatoare pentru filozofie, coborâtă – cu acea trufie proprie teologiei, a cărei competență cognitivă fusese stabilită, ca revelată, odată pentru totdeauna și declarată „sacră” – la rangul de ancilla theologiae, „slujnică a teologiei”. În sfârșit, în modernitate, filozofia, slobozită din chinga religiei, își revendică un statut de cunoaștere speculativ de sine stătător și, cam în același timp, intră în scenă și știința,care prin complexitatea tot mai mare a tehnicii de investigare, prin laborator, experiment și, deci, prin posibilitatea verificării ipotezelor avansate, așază cunoașterea pe altă orbită. Odată cu sfârșitul secolului al XIX-lea, știința devine cunoașterea însăși. De-acum înainte binomul adevăr-fals și proba verității se instituie drept centru al cunoașterii.
Lucrul nu se întâmplă însă înainte de vreo două secole care repetă modelul coabitării concurențiale despre care vorbeam, de astădată nu între religie și filozofie, ci între filozofie și știința în curs de maturizare. Filozofia se vrea în acest răstimp suverană cognitiv în fața științei (se consideră „știință a științelor”), așa cum, la vremea ei, teologia se voise suverană în fața filozofiei. În secolul lui Newton, fizica încă era numită (de altfel de către Newton însuși) philosophia naturalis. Iar la început de secol XIX, Hegel dezvolta, alături de marile idei speculative și de sisteme ale filozofiei care-și propuneau să dea imagini totalizatoare ale lumii, tratate de „filozofie a naturii”, în care puteai găsi și cele mai inepte explicații „dialectice” date formării meteoriților sau grindinei. Sau s-a hazardat să demonstreze pe cale strict speculativă că nu pot exista decât șapte planete, exact cu o săptămână înainte ca astronomii s-o fi descoperit pe-a opta.
Știința cucerește teritoriul cunoașterii
Ceea ce vreau să spun este că rolul științei în limpezirea spiritului uman, în speță în circumscrierea locului în care survine cunoașterea, și astfel, implicit, în eliberarea religiei și filozofiei de sarcini improprii lor cognitiv,a fost decisiv. Această eliberare obligă religia și filozofia să-și definească în mod adecvat locul pe harta spiritului. Pe de o parte, religia este scutită de funcția de cunoaștere pozitivă a lumii, lăsând mitului să joace doar rolul său imaginativ și fantast, iar, pe de alta, filozofia e provocată să-și gândească singură rostul pe lume, căutând o rațiune a ei de a exista după ce cunoașterea științifică a intrat în joc și i-a domolit trufia.
Și de aici începe splendoarea și disperarea filozofiei. Căci, în timp ce religia s-ar fi putut mulțumi să graviteze exegetic în jurul marilor texte religioase, apoi în jurul Dumnezeului din noi și a implicațiilor morale pe care le are existența lui drept condiție imanentă a binelui; în timp ce știința, la rândul ei, și-a definit, printr-un adevărat blindaj metodologic și conceptual, rolul de cunoaștere matură și civilizatoare – filozofia, culmea, tocmai ea!, nu are nici până astăzi o conștiință de sine fermă.
Ce naiba este filozofia?
Există oare filozofie? Se poate cel mult să filozofezi, a spus Kant, și, în acest sens, se pot trece în revistă toate tentativele individuale de filozofare din istorie. Dar filozofia ca prototip ( ca „arhetip”) al tuturor acestor tentative rămâne „o simplă idee despre o știință posibilă, care nu e dată nicăieri in concreto.” Până una-alta, spune Kant, n-ai cum să-nvețifilozofia. „Căci unde este ea, cine o posedă și după ce caracteristici poate fi cunoscută?”
E drept că, de la intrarea ei în lume, filozofia a avut și a păstrat o funcție existențială și sapiențială prin permanența acelor întrebări legate de nodurile existenței noastre, de răscrucile ei, acele eterne întrebări care, după cum atât de frumos a spus Alexandru Dragomir, „rămân în picioare și după ce răspunsurile succesive sunt date”, niciunul dintre ele neputând fi declarat fals, dar nici ca unic sau ca definitiv adevărat. Dar cum poate fi definit un atare rest magnific al interogativității rebele? Este ciudat să constați că filozofii adoră totuși să se miște pe acest tărâm al nedefinitivului, că se simt bine în mijlocul lucrurilor vagi, care conferă discursului lor un anume grad de mister și noblețe. Și totuși, și totuși... Ce fel de gândire e gândirea cu care se mândrește filozoful când filozofează? Ce-nseamnă când spunem despre cineva că este un gânditor sau că „meditează”? Ce-nseamnă să spui că ingredientul principal al libertății este să scormoni și să gândești cu mintea proprie?
Fapt e că, în ce mă privește, am scăpat de la o vreme de complexul lui „a nu fi bun la nimic”. Ba chiar mi s-a strecurat de la o vreme în minte gândul trufaș că sunt „mai bun” ca scientiștii și ca filozofii îmbârligați, că gândirea mea „bate mai sus”, că e mai preocupată de problemele oamenilor, mai aproape de nevoia lor de a se înțelege și de a afla ce e cu ei pe lume. Că am acces la un tip de distinguo pe care nici o știință nu-l are. Pe scurt, că filozofia mea are privilegiul rămânerii în preajma condiției umane, așa cum doar literatura, dar cu alt tip de discurs, mai e în stare s-o facă. Și-mi zic, cu o prost ascunsă condescendență, că e mare păcat de atâtea vieți care se îneacă în analfabetism existențial. Asta nu înseamnă că gânditorii, știutori în felul lor fiind, reușesc să trăiască o viață exemplară. Dar măcar de la un moment dat încolo învață câte ceva din tribulațiile ei, devenind capabili să deschidă mintea altora, după ce, o viață întreagă, s-au chinuit să o deschidă pe a lor.
Și totuși ce tip de competență aparte pun în joc cuvintele gânditorului? Puterea de-a face să țâșnească o rază de lumină dintr-o nebuloasă a culturii la capătul unor lecturi încrucișate? Să fie oare filozofia o intrigă a gândirii având ca temă condiția umană? Un mod de a stârni curiozitatea în marginea unor lucruri pe care lumea, crezând că le știe, realizează dintr-odată că le ignoră? O împărtășire politicoasă a unor gânduri? Sau, poate chiar, o comunicare plină de iubire care, prin împărtășire, ne face pe toți mai înțelepți?
O filozofie „haute couture” pentru toată lumea
De-a lungul anilor din urmă am tot vorbit, legat de filozofie, despre lipsa politeții discursului. Despre trufia de a epata de la nivelul cuvintelor. Ba chiar cred că, în bună măsură, din cauza asta m-am și certat, acum vreo patruzeci de ani, cu ermetismul filozofiei, cu moda ei structuralistă, deconstructivistă și telquelistă pariziană. Cu slujitorii ei, care îmbrăcau filozofia ca pe o cocotă și o scoteau în lume ca pe o marfă de lux a spiritului. (Dacă nu credeți, aruncați-vă ochii într-un text al Juliei Kristeva, sau al oricărui contributor la revista Tel Quel din anii '60-'80.) Din cauza acestor torționari ai sensului, am ajuns să-mi pun profesiunea pe cântar și să mă întreb, deloc retoric, la ce sunt bun pe lume.
Făceam oare și eu parte dintre cei care, disprețuitori de semeni, vorbeau ca să se audă singuri, incapabili să explice ce-au vrut să spună și, de fapt, neînțelegând nici ei ce spuneau? Ei bine, spre deosebire de ei, eu am vrut să mă strecor în mințile oamenilor, să vorbesc pe înțelesul lor, să găsească în mine un prieten, nu un înfumurat care-i snobează, sugerând profunzimea acolo unde se cuibărea doar vidul de sens. Să simtă că atunci când vorbesc despre mine vorbesc și despre ei, și că dacă despre condiția umană e vorba, atunci normal e să vorbesc așa încât orice om letrat să mă înțeleagă.
Am încercat, prietene, să practic cea mai oximoronică filozofie, o filozofie „haute couture” pentru toată lumea, în care ideile cele mai alese să apară la rampă îmbrăcate în cele mai simple și expresive cuvinte. Acest tip de filozofie este în esența lui – în măsura în care împletește luciditatea cu fondul afectiv al celui ce scrie – o erotică a depărtării, care își propune să ajungă la fiecare cititor și să-l îmbrățișeze cu gândul. Eu cred că orice operă împlinită are personalitatea ei inconfundabilă, căci în ea este absorbită, dincolo de zestrea comună a profesiunii, vibrația de ființă a autorului în întregul lui. Fiind o „operă totală“, şi nu doar o geometrie secundă, orice text filozofic autentic este un produs cultural cu o enormă încărcătură erotică. Tocmai vibraţia lui afectivă îl face să acţioneze la distanţă. De aceea nu e important dacă adevăratul gânditor e frumos sau urât. Portretul fiziognomic pe care i-l face Platon eroului său nu e deloc flatant: Socrate arăta ca un satir. Iar Kierkegaard va spune despre el că „era mai urât decât cele șapte păcate capitale”. Arătoși nu erau nici Kant, Schopenhauer sau Nietzsche și, totuși, atât de fascinanți în urâțenia lor aparentă! Căci mintea, dincolo de trup, are propria ei capacitate de seducție, chiar și atunci când rostește adevăruri dureroase sau când ne pune la dispoziție chei menite să descuie ușile interzise ale existenței noastre.
Cum te îndrăgostești de un filozof
Am încercat undeva să descriu această stranie întâlnire dintre afect și rațiune care survine înlăuntrul tandemului autor-cititor chiar și în filozofie. Asta s-a întâmplat după ce am trecut prin șocul lecturii „indecente” pe care mi-o prilejuise o carte, Um nichts in der Welt. Eine Liebe von Cioran („Pentru nimic în lume. O iubire a lui Cioran”), semnată de Friedgard Thoma, care, folosind ample fragmente de corespondență intimă, dezvăluia relația erotică dintre autoare, tânăra și frumoasa profesoară de filozofie din Köln (Friedgard avea 35 de ani), și Cioran, care tocmai împlinise 70 de ani și care, ajuns pe culmile scepticismului, se declara sastisit de viață. Acolo am văzut cum cititorul (Friedgard se îndrăgostise de aforismele lui Cioran) simte nevoia să urce de la creaţia culturală la izvorul „erotic“ care este autorul ei. La fondul nevrotic primordial al operei sale, cum era în mod explicit cel cioranian.
Fapt e că întâlnirea în spațiul filozofiei între, pe de o parte, orgoliul lucidității care îl însoțește firesc pe cel ce vrea să înțeleagă tot ce trăiește și să explice ce a înțeles și, pe de altă parte, acea vibrație de ființă a persoanei autorului în întregul ei, care trebuie să răzbată din fiecare pagină a operei sale – acest lucru îl înțelesesem instinctiv de mult. Poate chiar de când, la început de drum, scrisesem despre tragic, despre miezul fierbinte al vieții, despre care – mă avertizase Cioran – „nu poți scrie nepedepsit”. Sau poate că de când scrisesem Jurnalul de la Păltiniș? Căci acolo accentul cade până la urmă pe nota patetică cu accente dostoievskiene a despărțirii dintre maestru și discipol și care, tot vorba lui Cioran din scrisoarea pe care mi-o scrisese după lectura Jurnalului, „depășește limitele sobre ale unui text filozofic”. Dar, chiar dacă instinctiv am recunoscut nevoia vibrației în care trebuie să intre cuvântul, conștientizarea a venit mai târziu, abia când aveam să realizez că orice idee adevărată îşi ia avânt către lumină după ce mai întâi a întârziat un timp nedefinit în adâncul fecund şi întunecat al cărnii. Și că „a face filozofie” nu înseamnă doar a avea „idei originale“, ci și a face să intre în vibraţie coarda care eşti... -Citeste continuarea articolului si comenteaza pe Contributors.ro
