Vineri, într-un interviu televizat, ambasadorul chinez la Paris s-a făcut remarcat prin afirmații revizioniste despre Crimeea și situația statelor ex-sovietice, sugerând că țara sa nu e deloc departe de viziunea bine-cunoscută a Rusiei. De ce este totul atât de șocant? Pentru că știm că Republica Populară Chineză (RPC) în mod tradițional se ghidează strict după regulile Cartei ONU și acceptă doar intervențiile militare cu scop auto-defensiv, acțiunile de securitate colectivă mandatate clar de către Consiliul de Securitate al ONU și respinge ab initio intervențiile unilaterale, fără mandat al CS. Prin tradiție, s-a opus cu fermitate mai ales acțiunilor politice și militare ce conduc la imixtiunea în afacerile interne ale unui alt stat suveran. Astfel a condamnat în 1968 invazia forțelor Pactului de la Varșovia în Cehoslovacia iar în 1999 bombardamentele NATO în mica Iugoslavie. În 2003 s-a opus ferm campaniei militare a SUA și aliaților acestora în Irak, campanie soldată cu schimbarea de regim la Bagdad. În opinia Chinei, toate acțiunile militare trebuie să respecte limitările impuse de articolul 2.4 al Cartei ONU. Astfel, Beijingul și-a făcut o tradiție din a nu recunoaște anexiunile teritoriale ce rezultă din folosirea forței militare, nici apariția unor state noi ca urmare a unor intervenții militare ilegale din partea unor state sau organizații, inclusiv cele justificate printr-un scop umanitar. Nu a recunoscut alipirea temporară a Kuwaitului la Irak (1990), ulterior nu a recunoscut Kosovo, dar nici Abhazia și Osetia de Sud ca state independente.
Documentele oficiale care au pus bazele doctrinei chineze a raportării la recursul la forță militară sunt Principiile coexistenței pașnice, Constituția RPC, Carta albă a apărării (2019), Inițiativa Globală de Securitate (2022) etc. Așadar, China are o politică oficială de non-ingerință în afacerile interne ale altor state și promovează o abordare pașnică și diplomatică a relațiilor internaționale. În general, RP Chineză a evitat de-a lungul istoriei sale de 74 de ani să recurgă la forță în rezolvarea conflictelor (cu excepția războiului de graniță contra Indiei in 1962 si a incursiunii din Vietnam în 1979) și a preferat să folosească dialogul și negocierile pentru a ajunge la un acord. În toate discursurile oficiale și în documentele legate de securitate se menționează atașamentul Chinei pentru principiile Cartei ONU, pentru multilateralism și menținerea păcii. Se insistă pe rezolvarea pe cale pașnică a tuturor conflictelor. Incidentele armate sporadice care au opus unități ale Armatei Populare de Eliberare forțelor de grăniceri ale Indiei sau forțelor militare ale Vietnamului și Filipinelor în Marea Chinei de Sud au fost justificate prin necesitatea de a apăra interesele naționale ale poporului chinez, în condițiile existenței unor granițe terestre și maritime controversate.
Așadar, China dorește să se prezinte pe sine ca un actor neutru față de conflictul ruso-ucreainean și să își asume un rol de pacificator care acționează în beneficiul comunității internaționale, pe baza principiilor Cartei ONU.
China e afectată de acuzația că ar putea oferi în secret arme și tehnologii cu uz militar Rusiei și dorește să demonstreze că nu face acest lucru. Deși e clar că schimburile economice și tehnologice ruso-chineze ajută Rusia să își mențină capacitatea de reziliență economică deși se confruntă cu cele mai numeroase sancțiuni impuse vreodată unui stat de comunitatea internațională.
Planul de pace chinezpentru războiul din Ucraina (o simplă înșiruire de principii generoase dar fără nici o remarcă despre necesitatea retragerii trupelor ruse invadatoare), împreună cu celelalte inițiative asumate de Beijing, se adresează prioritar statelor din Sudul global, care privesc cu scepticism sau chiar ostilitate Occidentul. Și desigur cetățenilor chinezi, care trebuie să fie constant mândri de țara lor, așa cum cere propaganda de stat.
Cum putem totuși înțelege declarațiile și pozițiile leadershipului chinez?
Nu credem că Beijingul își dorește, în mod rațional, înfrângerea Rusiei pentru că ar însemna o creștere a puterii Occidentului (mai ales a SUA) și pierderea unui regim politic similar, non-democratic, pe care China contează în viitor. Dar dacă Rusia s-ar descompune sub efectul unui război civil iar China ar recupera teritoriile pierdute în trecut ? Manciuria exterioară (un million de km2) e plină de resurse minerale valoroase. Nu știm dacă și ce planuri există în acest sens dar e imposbil ca Xi și cei din cercul decizional să nu ia în seamă un asemene scenariu. Ce știm este că Beijingul se pregătește pentru o lungă competiție și rivalitate sistemică cu SUA, cel mai puternic stat în plan militar și tehnologic, are în vedere ocuparea Taiwanului prin forță dacă pe cale pașnică nu va fi posibil, astfel că vede Rusia ca pe cel mai puternic posibil aliat în viitor, pentru că Moscova și Beijing au în comun ostilitatea față de SUA, NATO și valorile liebrale ale Occidentului.[i]
Dar probabil nici nu pare să dorească o înfrângere totală a Ucrainei și preluarea teritoriilor acesteia de către Rusia, deoarece în acel moment ar fi pus în discuție întreg status quo-ul teritorial din Europa iar Moscova și-ar spori semnificativ potențialul de putere în Eurasia. Beijingul ar putea vedea acest lucru ca un precedent periculos de schimbare teritorială prin forță, știindu-se și faptul că, în secolul al-XIX-lea, imperiul rus a anexat teritorii vaste ce aparțineau imperiului chinez aflat în accentuat declin. Dar dacă totuși elitele chineze nu exclud posibilitatea de a recupera cândva de la Rusia acele teritorii, atunci modificarea granițelor prin forță produce un precedent dezirabil ! Contează factorul legitimitate, bazat pe istorie, dar aceasta ar presupune marginalizarea dreptului internațional. Iar RPC a fost constant un susținător al legitimității principiilor din Carta ONU, din momentul în care a aderat la această organizație.
O altă posibilă perspectivă de a înțelege poziția Chinei ia în considerare presiunea naționalismului chinez care acționează puternic atât în cadrul Partidului Comunist cât și în afara acestuia. Ocuparea cu succes a Ucrainei de către Rusia ar face ca naționaliștii chinezi să tindă să preseze tot mai intens autoritățile de la Beijing spre a le determina să ocupe cât mai rapid Taiwanul. Acest stat e considerat de R.P. Chineză ca o provincie rebelă și i se neagă suveranitatea și dreptul de a ființa ca țară independentă. Când RPC a fost primită în ONU, Taiwan (Republica China) a fost expulzată din organizație și niciodată nu a mai putut reveni. Beijing și Moscova își vor folosi dreptul de veto în Consiliul de Securitate spre a bloca această candidatură.
Tradiție (moderație) vs radicalism în diplomația chineză
Dipă cum ușor se observă, China nu susține războiul Rusiei, dar nici nu-l condamnă. Ambasadorul Chinei la UE, Fu Cong, a transmis pe 5 aprilie 2023 că țara sa nu e un suporter al războiului, nu recunoaște Crimeea și Donbasul a fi ale Rusiei și nu acordă Rusiei niciun fel de ajutor militar. Reacția sa venea după ce SUA avertizase că în secret Beijingul ar fi gata să livreze Rusiei arme și muniții. Însă diplomatul spune că țara sa nici nu a condamnat războiul, pentru că înțelege punctul de vedere al Rusiei privind apărarea față de extinderea NATO și crede că invazia are la bază „motive mai complicate”. China rămâne neutră, nu condamnă Rusia, nici nu cere retragerea trupelor ruse din Ucraina, dar în acelați timp nu recunoaște anexiunile teritoriale rezultate din recursul la forță și nerespectarea regulilor de drept internațional. Acesta e un principiu tradițional al politicii externe chineze. Diplomația chineză observă – pe bună dreptate - că Rusia și Ucraina nu par dispuse să vină la masa negocierilor, preferând să își pregătească acțiunile viitoare pe câmpul de luptă spre a obține avantaje strategice pe care să le poată exploata la negocieri. Poate că de aceea China nu a venit cu propuneri mai conccrete în planul său de pace dar cel mai probabil este că de fapt planul se adresa țărilor din Sudul Global, spre a le convinge că RPC are bune intenții și e o variantă mult mai legalistă a actorului revizionist Rusia. Fu Cong este un ambasador tradiționalist.
Însă pe zi ce trece, apar semnale că în aparatul de stat chinez se afirmă o aripă dură (așa-numiții Wolf Warriors, Lupii războinici[ii]), însumând politicieni, diplomați și militari, care se pronunță pentru recunoașterea unor drepturi teritoriale istorice în beneficiul Chinei și a aliaților/partenerilor săi strategici, ignorând regulile cuprinse în Carta ONU. Am pomenit la început de ambasadorul chinez la Paris, Lu Shaye, care într-un interviu pentru canalul francez LCI pe 21 aprilie a.c. a sugerat că, în fapt, Crimeea ar aparține poporului rus, fiind cedată de Hrușciov Ucrainei, iar țările ex-sovietice nu ar avea un statut internațional clar deoarece nu există un tratat internațional care să le confirme suveranitatea.[iii] Lu este un membru al grupării W.W. iar întâietatea dată istoriei asupra dreptului internațional sugerează că RPC devine un actor tot mai revizionist și așteaptă ajutor din partea Rusiei spre a recupera cândva Taiwanul și insuelele aflate în dispută cu state vecine, cu argumentul periculos că au aparținut în anumite perioade imperiului chinez, sau că cele mai vechi hărți cunoscute arată că ele au fost descoperite de navigatori chinezi cu sute de ani în urmă. Sub efectul scandalului internațional declanșat de remarcile lui Lu Shaye, ministerul de externe chinez a precizat pe 24 aprilie că RPC „sprijină suveranitatea, independența și integritatea teritorială a tuturor statelor și se bazează din plin pe principiile Cartei ONU”. De asemenea, purtătoarea de cuvânt Mao Ning a mai precizat că țara sa a recunoscut noile state independente la scurt timp după dispariția URSS.[iv] Evident, liderul Xi Jinping se teme că țările UE vor fi și mai clar opuse ratificării tratatului comprehensiv de comerț și investiții cu China (CAI), pe care Berlinul și Beijingul l-au dorit atât de mult. Semnat în decembrie 2020, nu a mai fost ratificat de țările europene, care au acuzat practici economice nocive și comportament agresiv al RPC față de minoritatea uigură și în relațiile diplomatice. Deși aceste vorbe ale dnei Mao Ning par liniștitoare, răul a fost deja făcut iar statele ex-sovietice încep să înțeleagă că nu au de ce să solicite sprijin politic de la China, aceasta fiind tot mai apropiată de Rusia. Citeste continuarea pe Contributors.ro
