Cunosc un om inteligent și bogat. Îl voi numi Cetățeanul. Pentru mine, Cetățeanul nutrește un mic dispreț mascat într-o mare bunăvoință; nu îi accept părerea că „România a devenit o colonie”, iar părerile Cetățeanului nu-s negociabile, sunt adevărul revelat. Fie le accepți, fie ești tâmpit. Eu am ales să fiu tâmpit. Cetățeanul înțelege acest lucru, dar nu m-a scos totuși de la inimă. Sunt drăguțel, sunt simpăticel, ce importanță are că nu m-ajută capul! Îs alții mai răi ca mine.
Că milioane de bătrâni proști regretă comunismul și se agață de mantra asta cu „colonia” nu mă miră. Sunt oameni sfârșiți, tot ce îi așteaptă este moartea. Lumea lor s-a stins. Le-a mai rămas ura pentru tot ce înseamnă viață și dragostea pentru ei înșiși – în varianta lor de-acum 50 de ani. Cu aceștia, nimic de făcut.
Dar Cetățeanul? De unde și până unde? O personalitate ca a lui să împartă cu prostimea aceeași plăcintă expirată? Ceva nu se potrivea aici, așa c-am săpat.
Și iată ce-am aflat: că-s prost ca noaptea. Cetățeanul și prostimea au dreptate, din punctul lor de vedere: România chiar e o colonie. Sigur, ca să se înțeleagă acest straniu punct de vedere, trebuie să îi adaug un termen care nu există, așa că-l inventez eu acum – pe urmele lui Alexander Kiossev, cel ce-a lansat conceptul de „autocolonizare” (care chiar înseamnă ceva și care-a făcut carieră academică) – autocolonie. Ce este o colonie? Păi, simplu spus, o colonie este o țară din care fură alții. Ce este o autocolonie? O țară din care furăm noi. Cu simplificarea asta, istoria României ni se așterne preș la picioare: de la o colonie din care furau alții (turcii, rușii, austriecii), a devenit (1920 – 1944) o autocolonie din care furam noi, apoi (1944 – 1964) o colonie din care furau sovieticii, apoi iar o autocolonie (1964 – 1989 din care furam noi, iar pe urmă a venit Tranziția, când a furat toată lumea: și noi, și ei. Iar din 2007 încoace, se poate spune că România este o colonie din care noi nu prea mai putem fura cine știe ce (sinecuri, pensii speciale, contracte cu dedicație, para-ndărăt etc, dar astea-s caca-maca, față de marile tunuri de pe vremea lui Nea Nelu), așa că singurii care-au rămas la furat sunt ei. Adică EI!
„Ei” sunt mereu alții, în funcție de interlocutor, dar eu zic că putem fi de acord că „ei” e-un cuvânt-umbrelă pentru capital. Pentru capitalul internațional, adică. Ergo: în România nu mai fură nimeni în afară de capitalul ăsta internațional. Care cum fură? Investește bani puțini, suge plescăind din sudoarea poporului, apoi scoate bani mulți din țară și îi pitulează în paradisurile fiscale. Corto y derecho!
Se poate. Nu mă pricep. Ceea ce pricep eu, abia acum, este de ce Cetățeanul e pe-o minte cu prostimea: păi, dacă aici au ajuns să fure alții, cum să nu fie România o colonie? Nu e clar că este? Aprob pozitiv: da, este! Cum să nu fie? Când Cetățeanul și-a construit averea, cu ani și ani în urmă, statul avea totul, iar capitalul internațional n-avea nimic (din România). Acum e invers: capitalul internațional are tot ce produce bani, iar statul a păstrat tot ce-nghite bani. Cum a obținut capitalul internațional acest rezultat (nu tocmai rău)? Angajându-l pe Cetățean. Care a muncit enorm, n-a dormit nopțile, a tras de el până la epuizare, dar a reușit: și datorită trudei lui, statul s-a ușurat de povară (că era povară*, da!) și s-a putut ocupa de treaba lui de stat, adică de bunăstarea funcționarilor săi. Pentru eforturile sale dedicate, capitalul internațional l-a răs-plătit pe Cetățean, și l-a răs-plătit foarte bine, o-ho! Știa capitalul pe ce dă banii, că d-aia-i „internațional”!Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
3
4
