Îmi amintesc un Ajun din copilărie. Mama a venit acasă cu un sac de portocale „doar pentru mine” (a spus ea), dar din care a mâncat toată familia; și c-un palton roșu, lung și frumos, pentru soră-mea. Eu mă uitam lung după Maria cum se învârte mândră prin sufragerie: avea nevoie, desigur, să se îmbrace bine, că doar mergea la Hașdeu și nu se putea face de râs printre colegi. Îi luceau ochii în cap, iar eu țineam bine de sac, nu carecumva să dispară. A urmat, poate, unul din cele mai bogate Crăciunuri, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că atunci am avut chiar și bomboane în pom.
Acum, treizeci de ani mai târziu, tot nostalgică am rămas și, negreșit, cumpăr portocale de Sărbători. Nu mai iau bomboane, dar ciocolata e nelipsită, sub diferite forme, deși eu nu mă omor după ea, spre deosebire de copilele mele.
Cum sărbătoresc japonezii Crăciunul?
Numărul creștinilor în Japonia este de aproape două milioane, ceea ce înseamnă cam 1% din populație. Din cauza asta nu există zile libere, iar majoritatea Crăciunurilor le lucrez alături de colegii mei. Anul ăsta e cu noroc, Ajunul pică într-o sâmbătă, așa că am timp să împachetez sarmale și să fac și-o salată beuf.
Crăciunul înseamnă pui prăjit de la KFC, tradiție implementată în 1970 de către Takeshi Okawara, managerul primei francize KFC din Japonia, care a venit cu o idee de marketing fabuloasă la vremea ei, iar sloganul „Kentucky is Christmas!” a dat naștere unui nou obicei cât se poate de laic, dar profitabil, care continuă și astăzi.
Mai înseamnă prăjitura de Crăciun, care e un fel de pandișpan rotund, decorat cu frișcă și căpșuni, shortcake în engleză. Dar de ce tort? Asta ne spune Hideyo Konagaya, într-un articol publicat în Journal of Popular Culture. În secolul al XVII-lea, când zahărul, laptele și untul erau rarități pentru națiunea insulară, acest desert era considerat un lux și era rezervat elitei. După cel de-al doilea război mondial, când economia Japoniei a început să se pună pe picioare, nou-formata clasă de mijloc a adoptat nobilul pandișpan ca semn că, în sfârșit, a ieșit din sărăcie. Forma și culorile amintesc de steagul nipon, alt motiv de mândrie națională.
Ziua de 24 decembrie e dedicată cuplurilor, majoritatea planificându-și cine la restaurantele din oraș și plimbări pe sub pomii împodobiți; este considerată cea mai romantică zi din an (da, bate de departe Valentine’s day!).
Doar copiii până-n 12 ani primesc cadouri. Dacă ai intrat la gimnaziu (școala secundară echivalează cu clasele VII-IX în România), nu mai pupi nimic. Evident, există și excepții, există și familii care continuă să le cumpere odraslelor câte ceva. Dar, în general, adulții nu mai primesc daruri.
Chiar dacă anul ăsta Crăciunul e în week-end, pe 26 decembrie mă voi întoarce la muncă, având în bento câteva sarmale pe care le voi împărți cu colegii mei japonezi.
Dar ce se întâmplă de Anul Nou?
Anul Nou înseamnă tradiție. Și, în funcție de familie, poate fi ceva extrem de tradiționalist sau poate fi un mediu prietenos chiar și pentru un gaijin (străin).
De Anul Nou toți se întorc acasă, în cuib. Iar asta înseamnă, de obicei, casa bunicilor. Un cuplu căsătorit va merge mai întâi la rudele soțului, iar abia în ianuarie vor vizita și rudele soției. E o regulă nescrisă, dar urmată de toți. Într-o familie care dorește să respecte toate tradițiile, Anul Nou poate fi copleșitor pentru o străină ca mine. De la curățenia generală, frecatul pardoselilor tatami, modelarea turtelor de orez - mochi, prepararea cinei tradiționale - osechi-ryōri, până la hatsumode ( practica de a vizita un templu sau un altar în prima zi a anului).
Pe 1 ianuarie japonezii primesc copiii cu sorcova, doar că e sub o altă formă, la plic, numită otoshidama. Iar copiii trebuie doar să întindă ambele mâini (e nepoliticos să încasezi bani doar cu o singură mână), nu sunt puși să cânte sau să spună poezii.
De sărbători, pe ce-și sparg japonezii banii?
Pe biletele de tren sau pe cele de avion, pe benzină, pe micile suveniruri pentru membrii familiei, pe KFC și pe tradiționalul hatsuuri (primul sale al anului). Sau poate dau o fugă până la munte, la o partidă de schi.
Dar treaba stă cam așa: japonezii nu prea au conceptul ăsta de „spart banii”. De aici s-a născut și termenul kakeibo (metodă japoneză de a economisi, inventată de Hani Motoko, prima femeie jurnalist din Japonia, în 1904). În cei 17 ani de când stau aici, nu m-a tras nimeni de mânecă să-nceapă un monolog despre ce cadouri a cumpărat, unde a mers și câți bani a cheltuit în vacanță. Nu le stă în fire să se laude, asta e, și indiferent cât de tare mă mai mănâncă limba să zic ceva (unele năravuri nu trec), tac mâlc și-mi înghit cuvintele.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
