Pe câmpurile de luptă din WW1, două „arme” au fost decisive, cel puțin o vreme: artileria grea și valurile de infanterie. Pe câmpurile de luptă din WW2 au fost altele: avionul și tancul. Nu aș putea spune ce-a fost decisiv în Războiul Rece – e prea „parte din mine” ca să pot fi obiectiv – dar, dacă e să privim turismul, industria turistică a prezentului, ca pe un război (și de ce nu l-am privi?!), „armele” decisive sunt aeroportul și metroul. Dați-mi voie să mă explic.
La data de 13 aprilie 2022, domnul profesor Demény Péter a avut bunătatea de a publica articolul* „Borvizul nepăsării - despre Borsec”, în care prezintă starea deplorabilă în care a ajuns orășelul Borsec (case delabrate, lipsa investițiilor etc). Nimic de obiectat: așa și este. Ca și domnul profesor, și eu am o legătură sentimentală cu Borsecul – am fost în tabără, în 1985 dacă nu mă înșel, acolo am sărutat prima fată (cine-o poate uita pe Adriana de la „Șincai”?!), frunzăresc și azi pozele din acea vară și plâng ca o vițea („Trecut-au anii...” etc).
La data de 12 iulie 2022, maestrul Radu Oltean a distribuit pe rețelele de socializare un interviu** pe care doamna Oana Chirilă l-a acordat platformei ArcRomania, despre munca de salvare a patrimoniului din Băile Herculane. Citind, întâi m-a luat groaza despre dimensiunile urieșești ale sarcinii la care s-au înhămat oamenii aceștia (Herculane Project, dacă am înțeles bine), dar apoi am făcut pasul înapoi: „Stai-stai! Stai așa, că nu-i așa! Adică, e – dar de fapt, nu este!”.
Am fost la Spa, acum vreo trei ani, parcă. Moartea pasiunii. Orășelul – care a intrat ca substantiv comun în aproape toate limbile – e bine conservat, nimic de zis. Frumușel, cochet, îngrijit, câteva terase, mâncare bună, bere, pensionari, fanfară. Am intrat în faimoasele băi: nimeni. Nu, nu m-ați înțeles: nu am întâlnit acolo pe nimeni, nicio ființă umană. Clădirea este splendidă, foarte modernă, numai sticlă, cu mini-funicular interior, cu muzică ambientală, aparate cu sucuri (nevastă-mea a luat o Cola pentru ea și ceva de portocale pentru aia mică; eu n-am luat nimic, că n-aveau bere), scări de marmură, uși masive care duceau cine știe unde... am parcurs toate etajele (pe trepte, nu cu funicularul), am ajuns la zona de sub acoperiș, unde am ieșit din clădirea băilor și-am dat de o parcare imensă, dar goală. Erau, totuși, două mașini. Scumpe. Din nou, însă, niciun om.
Fiică-mea se plictisise de moarte, așa că am coborât înapoi în piața centrală, unde i-am găsit ceva de făcut: contra sumei de cinci euro, o doamnă foarte simpatică a plimbat-o în șa, călare pe poneiul Peppino, și i-a povestit în franțuzește fel și fel de năzbâtii, făcând-o să râdă în hohote (deși fetița e cam sfioasă cu străinii). N-am rămas să mâncăm acolo la Spa, măcar că aveam locuri din belșug; eram, totuși, singurele persoane sub 70 de ani din tot orășelul, se uita lumea la noi ca la urs.
Am fost la Barcelona, în astă-primăvară, că erau prețuri mai mici. Din aeroport am luat un taxi până la hotel (dar fiind noapte, nu ne-a părut rău după bani). Am ieșit a doua zi, iar orașul bubuia de turiști, măcar că era marți dimineață (?!). Om lângă om! Toate națiile pământului! Americani, chinezi! Francezi, britanici, japonezi, suedezi! Și români, desigur, dar ăștia nu făceau turism, că lucrau în construcții (am găsit bere Timișoreana la non-stopurile arăbești, așa în treacăt fie spus). Cartierul unde era hotelul nu este fițos nici pe departe, dar cu toate astea zbârnâia de activitate, de dimineața până hăt, adânc în noapte (concerte stradale, evenimente artistice, muzici și petreceri de toate felurile). Banii, oamenii și trenurile de metrou circulă prin Barcelona c-o viteză formidabilă, chiar dacă asta nu e totdeauna bine (unele „obiective” sunt permanent sufocate de cozi imense, iar cerșetoria înflorește). Aglomerație la orice oră, deși traficul e bine organizat. Foarte multe școli, foarte mulți copii, foarte multe terenuri de sport. Pe scurt, orașul vibrează.
La plecare am luat metroul. Spre aeroport. Linia 9 Sud. O capodoperă inginerească! Între oraș și aeroport se întinde un munte, un pinten muntos care coboară în mare, dar meșterii au săpat un tunel extrem de adânc (am ajuns pe peron coborând cu cinci sau șase scări rulante, din alea lungi!), pe sub muntele ăsta, până au ieșit cu gura de metrou fix în incinta aeroportului (de fapt, cu gurile, că fiecare terminal e deservit de o bifurcație a Liniei 9 Sud). Aeroportul este și el foarte mare, foarte modern și bine organizat, dar cu toate astea colcăie la rândul lui de lume, de oameni, de turiști, de tineri... de plătitori. Aici voiam să ajung.
Băile Malnaș, băile Tușnad, băile Govora, băile Herculane, băile Olănești, băile Căciulata, băile Borsec, băile Sovata, băile Sângiorz, băile Spa... și câte-or mai fi.
