Capitalele europene, inclusiv Bucureștiul, au răsuflat ușurate: Franța nu schimbă macazul în plină criză ucrainiană și în favoarea unei candidate complezente cu regimul putinist. Totuși imaginea steagurilor tricolore și europene care erau agitate în seara victoriei de către susținătorii lui Macron, precum și distanța de 17 procente în favoarea președintelui-candidat nu pot ascunde realitatea unei crize mocnite a regimului celei de a V-a Republici, criză semnalată de primul tur și parțial amânată de al doilea tur în așteptarea alegerilor parlamentare din 12 și 19 iunie.
“O realegere, nu un triumf” a titrat Le Monde-ul datat din 26 aprilie, cotidian care îl susținuse pe Macron dar care considera că “scorul foarte ridicat al extremei drepte și fractura socială umbresc victoria președintelui”. Pentru Libération a fost “O victorie fără glorie”. Rezultatul a fost logic după două săptămâni de campanie intensă, dar fără pasiune în care Emmanuel Macron a pescuit intens la stânga sa renunțând până și la reformismul soft anunțat înaintea primului tur, iar Marine Le Pen a încercat să nu greșească, dar nu a convins nici la nivelul competenței, nici la cel al de-diabolizării care-i reușise în prima fază a campaniei. Semnificativă a fost unica dezbatere între cei doi contra-candidați care părea între doi viitori prim-miniștrii ai unor guverne de coaliție, departe de lupta între viziuni despre viitor la care ne puteam aștepta. Nu e de mirare că toți corespondenții de presă de la mitingurile și întâlnirile cu alegătorii ale ambilor candidați observau lipsa de entuziasm și chiar o ostilitate în jurul evenimentelor de campanie. Această simetrie nu exista însă la nivelul campaniei televizate, acolo unde impresia artistică a fost de departe în favoarea lui Macron: mult mai energic, capabil să înfrunte și să replice cu persuasiune cetățenilor nemulțumiți. Poate și asta a făcut ca ostilitatea câteodată vecină cu ura care se înregistra împotriva președintelui în funcție să nu se afirme în momentul cel mai important, la urne, pe când o ostilitate anti-Le Pen care aproape că nu apăruse înaintea primului tur să ajungă la un maxim chiar la sfârșitul campaniei electorale.
Liderii politici ai democrației post-moderne, ca să nu spunem ai postdemocrației, au în comun o slabă capacitate de a ascunde realitatea condiției lor: nu sunt lideri care pot mobiliza, care pot construi un elan în favoarea demersului lor. Discursul politic nu mai creează speranță, fie și iluzorie, ci desenează perspectiva unor apocalipse care prin definiție trebuie evitate cu orice preț. Strategiile de campanie pleacă de la un peisaj al neîncrederii în clasa politică, inclusiv în cei mai populari lideri, care de fapt sunt cei mai puțini populari. Scopul lor principal nu este să crească gradul de simpatie sau reprezentativitate politică al candidatului respectiv. Scopul lor este ca adversarul să fie și mai antipatizat, și mai detestat, în final să fie nefrecventabil.
În acest sens Marine Le Pen a încercat, dar a eșuat în a transforma al doilea tur al prezidențialelor într-un referendum anti-Macron, victoria netă a acestuia fiind tocmai rezultatul unui referendum anti-Le Pen. Realegerea istorică a lui Emmanuel Macron, primul președinte din anii 1960 încoace care e reales în condițiile în care controla și guvernul, nu lasă totuși locul unui triumfalism prodemocratic și proeuropean. Scorul e unul fără drept de apel la nivelul legitimității politice și instituționale câștigate: 58%-41%, dar mijloacele contează și riscă să se răzbune.
Legitimitatea democratică e valabilă pentru cei care cred în funcționarea sistemului democratic respectiv. Astfel împingerea unui electorat de puțin peste 40% în condiția de electorat extremist este riscantă tocmai din acest punct de vedere al legitimității: un sistem democratic funcțional nu lasă să se dezvolte o contestarea nedemocratică în sânul său, deci acceptă prin definiție posibilitatea unei alternanțe. Fie și în favoarea politicienilor care se află la o extremă a spectrului politic legal. Concentrându-și campania pe natura extremistă a orientării politice a contra-candidati sale Macron și-a asumat riscul agravării unui clivaj politic care este mai mult ca niciodată și un clivaj social: clasele populare preferă forțele anti-sistem, în 2017 și 2022 mai ales pe Marine Le Pen, clasele cu venituri medii și mari pe Macron.
Totuși dramatismul acestui clivaj este diminuat în contextul unei culturi politice care marginalizează orice formă de liberalism economic și încurajează ideea că statul are vocația de a rezolva toate problemele sociale. Franța are probabil cel mai generos stat social din lume, ambii candidați s-au întrecut în a apăra modelul social francez și a-i face pe alegători să creadă că acesta este viabil fără reforme semnificative. Germania, care se simte un fel de sponsor involuntar al exceselor și deficitelor franceze, a susținut public și apăsat, prin cancelarul Olaf Scholz, candidatura lui Macron, dar speră de la acesta să se simtă legat de promisiuni în al doilea și constituțional ultimul său mandat.
Pe termen scurt victoria lui Macron este cu siguranță o veste bună și pentru Europa și pentru Franța, exercitarea puterii l-a făcut un candidat mult mai bun ca acum cinci ani, personalitatea sa e credibilă la nivel internațional, în particular pentru piețele financiare, element care riscă să fie central în anii ce vin și plecând de la creșterea ritmului de îndatorarea al Franței. În același timp trebuie observată consternanta lipsă de mandat pozitiv pentru Macron, în ciuda unei largi victorii. Din partea regelui-filosof ne puteam aștepta la o viziune politică, la mai multă imaginație. Dar campania dintre cele două tururi a făcut și mai confuz demersul său ideologic. Discuțiile de după anunțarea rezultatului sunt dominate de riscul unui al treilea tur social, în stradă, și de măsura în care Franța riscă să devină neguvernabilă.
În acest sens politologul Dominique Reynié considera că, dincolo de victoria clară, alegerile din 24 aprilie produc și cel mai înalt indice de atitudine antisistem (pe care o calculează adunând procentele de voturi albe, absenteism și voturi pentru candidatul antisistem), acesta fiind aproape de 60% din alegătorii înscriși, față de 54% acum cinci ani. Când plecăm de la cvasi-unanimitatea mass-media care a apelat la necesitatea de a ieși la vot și de a bloca extrema dreaptă putem considera că absenteismul și votul alb au avut în acest caz o semnificație politică. În plus dacă pornim de la aceeași bază de înscriși pe listele electorale vedem că Chirac se alesese în 2002 împotriva lui Le Pen-tatăl cu 62% dintre înscriși, Macron a strâns în 2017 43%, pentru a ajunge în 2022 la 38,5 % dintre înscriși. Și în număr absolut în ciuda creșterii continue a numărului de francezi cu drept de vot scorul președintelui-candidat, aproximativ 18 milioane 800 mii votanți, e sub cel al lui Sarkozy din 2007, deși acesta avusese o contra-candidată socialistă care fusese departe de a strânge o unanimitate mediatică împotriva ei. Nu în ultimul rând serbarea victoriei de la picioarele Turnului Eiffel producea imaginea televizată a unei forme entuziasm, pe când în realitate, așa cum observă Le Monde, erau sub 3000 de participanți și impresia la fața locului era cea “a unui spectacol cu prea puține mijloace sau prea puțini figuranți….la ora 22.00 deja nu mai era nimeni, ceremonia a fost expediată aproape ca o formalitate”.
Dar pe cât Macron a fost departe de a fi convins o majoritate dintre alegătorii înscriși, pe atât Marine Le Pen a eșuat în operațiunea sa de credibilizare. Pentru asta poate da vina numai parțial pe concentrarea de mijloace mediatice și de resurse ale autorității instituționale de care a beneficiat Macron mai ales între cele două tururi. Le Pen a reușit inițial o formă de-diabolizare, și-a construit un program mai degrabă și de stânga și de dreapta, decât “nici de stânga, nici de dreapta” cum suna sloganul tradiției politice de din care provenea. A eșuat însă la nivelul impresiei de competență și mai ales în capacitatea sa de a-l înfrunta pe Macron pe tărâmul bilanțului acestuia. Le Pen a lăsat impresia unei forme de sectarism, de incapacitate de a federa între cele două tururi. Putem în plus observa că strategia adversarilor ei de a se concentra pe lupta împotriva extremei drepte îi permite post-factum Marinei Le Pen să nu-și recunoască contra-performanța personală, putându-se victimiza în raport cu un sistem politic și mediatic care a defavorizat-o. Adevărul e că a fost un candidat slab, incapabil să suscite entuziasm între cele două tururi, cu atât mai puțin să federeze multiplicitatea de nemulțumiri care s-a făcut vizibilă în primul tur, dar care apoi s-a refugiat în creșterea absenteismului și în votul alb.
Macron a plecat de la ideea de a evita cu orice preț o victorie a contra-candidatei sale și acest preț chiar a fost mare: extremizându-și adversara și transformând al doilea tur într-un referendum anti-Marine Le Pen a făcut ca propria sa victorie să nu mai fie creatoare de sens, să fie un fel de consecință mecanică a eșecului adversarei sale. Putem deci spune că larga victorie a președintelui Macron nu e suficientă pentru a depăși criza de încredere în ansamblul clasei politice franceze, nu poate produce o stare de grație în care anumite decizii importante să fie luate fără riscul unor mișcări sociale majore, prilejuind numai un scurt respiro politic care va permite cel mai probabil re-constituirea unei majorități prezidențiale după legislativele din iunie.
Dar o concluzie mai largă după cele două tururi e și mai îngrijorătoare pentru starea sistemului politic francez. Prezidențialele au au confirmat o observație făcută acum cinci ani: super-centrismul lui Macron încurajează inevitabil extremele. Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro
5
1
