Decembrie 2016: șoc și groază. Decembrie 2020: tot șoc și groază. Nu e prima dată când se dovedește că e greu să învățăm ceva nu numai din istorie, dar și din propria noastră experiență. Și nu poți învăța nimic dacă după eșec încerci să-l înțelegi plecând chiar de la modelul de decriptare a realității care te-a dus la acest eșec.
Ne construim treptat un spațiu de comfort care de fapt e o colivie. Nici nu mai știm că trebuie să ieșim din ea pentru a înțelege pe ce lume suntem. Inhalăm în neștire informațiile placut-mirositoare care ne întăresc convingerile. De fapt nu sunt nici măcar convingeri, ci păreri superficiale despre care am uitat cât de superficiale sunt și le apărăm ca pe niște convingeri. Devenim fără să vrem militanții unor non-lideri pe care noi înșine îi disprețuim. Dar disprețul pentru cei care nu gândesc ca noi e și mai mare. Resentimentul ne transformă colectiv în activiștii benevoli ai unor cauze sau ai unor lideri care nu ne reprezintă.
Această contradicție e înregistrată subconștient și e sursa resentimentului: îl urâm pe celalalt pentru că ne urâm pe noi.
Ce au toate astea cu votul de duminică? Multe pentru că interesant nu e momentul electoral în sine, ci condițiile care au dus la variantele între care un om este limitat să aleagă.
Sau să nu aleagă. Pe 6 decembrie ceea ce se numește “absenteism electoral” a ajuns la un record de 68% dintre cei cu drept de vot. Dar asta a fost o falsă surpriză ținând cont de context și de precedente. În 2016 absenteismul a fost puțin peste 61%, în 2012 și 2016 tot aproape de 60%. Nu e deci vorba despre un accident, e o realitate structurantă a regimului nostru politic: partidele, fie și cele câștigătoare, nu pot mobiliza semnificativ. În timp deficitul acumulat de partidele care exercită puterea fără să fie reprezentative se transferă în deficit de legitimitate pentru sistemului politic în ansamblul său.
Soluția ideală ar fi ca partidele să fie conștiente de problemă și să se deschidă spre societate. Dar nu au făcut asta decât anecdotic, preferând altă soluție: non-guvernarea, pacea socială cumpărată din bani împumutați. Asta merge datorită creșterii economice, dar costurile absenței reformelor se acumulează în surdină. Dacă o criză majoră te prinde la guvernare ești victimă sigură. PDL s-a scufundat definitiv după politicile de austeritate din 2010 deși obținuse cel mai bun scor al său în 2008. Nu e exclus ca PNL să o ia pe același drum (nu moare, se transformă).
Mai există un remediu paradoxal: deficitul sistemic de reprezentativitate poate fi rezolvat prin apariția unor partide anti-sistem. Analizând cazul partidului comunist francez, politologul Georges Lavau a explicat cum partidele anti-sistem pot fi producătoare de legitimitate tocmai pentru acel sistem politic. În cazul românesc astfel de fenomene întăresc și credibilitatea procesului electoral.
Partidele care pornesc ca partide anti-sistem pretind că nu urmăresc prezența la masa puterii, ci vor să o răstoarne pentru a arăta poporului ce jocuri se fac sub ea. Asta au în comun PPDD în 2012 (14%), USR 2016 (9%) și AUR în 2020 (9%). Toate au răspuns inițial unei nemulțumiri sociale orientate politic anti-sistem pe care au adus-o la nivel parlamentar și astfel în mod iluzoriu par să contribuie la limitarea deficitului democratic.
O altă caracteristică a acestor partide este că prin noutatea lor devin inima spectacolul politic. Prin definiție încep prin a ataca pe toată lumea. Dar acesta este un cadou pentru partidele anchilozate. Își pierduseră aproape orice identitate, acum își găsesc un sens pe linia unui clivaj între partidul mai nou și ceilalți. Asta se vede în ultima perioadă cu USR: a ajuns să fie atacat virulent de toți actorii politici și asta convine tuturor. Cei anchilozați se reactivează simbolc, iar partidul cu discurs anti-clasă politică cum e USR prezintă aceste atacuri ca legitimând propria lui identitate. USR își mobilizează astfel electoratul, pe când adversarii se bat pe voturile a celor 85% dintre românii cu drept de vot care până acum nu au votat USR. AUR va urma aceeași schemă, dar cu o stridență mai mare: naționalismul e o resursă de identitate politică mult mai puternică decât anticorupția. În măsura în care va supraviețui propriului său succes AUR va deveni factorul de identificare negativă a tuturor celorlalți actori politici. Izolarea sa politică va deveni o miză pentru partidele care, prin contrast, se vor auto-legitima intern și extern în lupta împotriva extremismului. O luptă în care se vor implica și vocile societății civile critice față de clasa politică, astfel îi vor da cesteia o mână de ajutor, ca în 2000 când Iliescu a putut fi votat cu conștiința civică împăcată.
Atunci, ca și acum, important nu e momentul electoral, ci condițiile care au dus la definirea ofertei politice.
Sunt destule motive să spunem că aceste condiții în România aproape că anulează concurența de pe piața politică. Antiselecția evidentă la nivelul partidelor și și a celor aleși în fucții publice e rezultatul acestei absențe a concurenței politice autentice. În niciun stat democratic nu avem o elită economică care stă cu frica în sân și se ferește de politică. Fără ironie putem spune că și clasa politică se comportă cam la fel: se ferește de politică, de decizie, de asumare. Nimeni nu a avut nu numai curajul, ci și autoritatea morală de a propune soluții credibile pentru a ieși din mecanismul care face ca ascensiunea în funcții publice importante să ducă la o formă de paralizie a personalității.
În acest context rezultatul alegerilor legislative din acest an nu trebuie supra- interpretat: el a avut în mică măsură legătură cu societatea românească în întregul ei, iar arbitrajele care vor duce la constituirea noului guvern vor scapa logicii politice propriu-zise.
Lovitura politică dată de electorat președintelui Iohannis nu va ajunge la destinatar. Acesta prefera alte scenarii, dar se descură și cu acesta. Iohannis risca să fie marginalizat de un premier-președinte de partid care domina clar o coaliție guvernamentală și avea perspectiva de a guverna patru ani, destul timp cât să se refacă după consecințele crizei actuale. Acum Iohannis va deveni, aparent, salvatorul PNL. Poate oferi inclusiv orizontul unor anticipate la momentul oportun, dacă el va mai veni. Puterea sa și a instituțiilor pe care le conduce inclusiv prin CSAȚ vor crește direct proporțional cu ilizibilitatea parlamentului. Așa înțelegem de ce un general, char dacă în rezervă, a fost numit prim-ministru interimar, iar el și directorul SRI sunt acum în cărți pentru a deveni premier.
Fenomenul AUR este el anti-sistem, alegătorii săi cu siguranță că acest mesaj au vrut să dea, dar amintește izbitor de un alt fenomen relativ recent, eșuat în fașă: candidatura lui Marian Munteanu la București din partea PNL. Aceeași oameni apropiați de servicii, aceeași ideologie. E deci departe de a fi un fenomen care a trecut sub radarul instituțional, mai degrabă a fost ocrotit de acesta. Ne arată numai în ce măsură radarul mediatic e unul disfuncțional.
Cei care s-au declarat dezamagiți de rezultatul alegerilor ar trebui să aibă forța de a privi critic acele surse care i-au făcut să aibă o imagine nerealistă a realității. Spre cei care mai ieri declarau PSD-ul pe ducă, cei care ne explicau de ce cu PNL-ul nu se poate guverna decât cu condiții maximaliste, iar PMP-ul e nefrecventabil din principiu, dar și cei care atacau la baionetă USR-ul.
