”Am observat că PSD a făcut un hobby din a schimba tot ce funcţionează în România, a schimbat sistemul de impozite şi taxe, a mărit salariile până le-a micşorat, acum vrea să naţionalizeze Pilonul II de pensii. Se poate guverna aşa, dar nu cu rezultate bune. Nu cred că mergem spre o stabilitate a statutului român, aceste lucruri duc la instabilitate.”[1]

Cristian FeleaFoto: Contributors.ro

Klaus Werner Iohannis

”Cine-mi va plăti pensia?” – vă sună cunoscută întrebarea? Ați mai auzit repetată fraza ”Nu mă ajung mamă cu banii, dau toată pensia pe medicamente și am datorii la întreținere pe care nu știu cum să le plătesc”? Sau, poate, ”… mai bine plec în Anglia sau în Germania să-mi caut de lucru. Aici ce să fac, să muncesc la negru? Sau pe minim? Ce să fac cu minimu′, că nu-mi ajunge?”.

Dar ce ziceți de următoarea situație (reală): X, casnică, 50 de ani, rezidentă într-o zonă rurală din Bărăgan, rămâne văduvă. Soțul decedat era pensionar, fost petrolist, cu o pensie ce depășea cu puțin 2400 de lei. X nu are însă vârsta necesară pentru a primi pensie de urmaș și nici nu se poate angaja pentru că nu are experiență în muncă și nicio calificare. În plus, are o gospodărie destul de mare de întreținut și trebuie să o facă de acum singură, situație în care nu este motivată să-și caute un loc de muncă în altă localitate. Așadar, apelează la soluția de a obține ajutor social.

Evident, suma astfel obținută va fi absolut modică[2], raportat la venitul familiei dinainte de decesul susținătorului, respectiv: alocația de venit minim garantat, de 141,5 lei lunar, plus ajutorul pentru încălzirea locuinței (între 1 noiembrie și 31 martie), care îi acoperă integral cheltuiala pentru achiziția lemnelor de foc.

Ar putea X să aibă și o altă variantă? Probabil că da, dacă România ar avea politici sociale fezabile, eficiente. De exemplu, dacă în localitatea sa din județul Călărași ar exista un Grup de Acțiune Locală[3] (GAL) funcțional, care ar gestiona activități economice (producție, servicii și servicii suport) în beneficiul comunității, probabil că oferta de locuri de muncă i-ar putea satisface așteptările și i-ar oferi o alternativă reală de obținere de venituri.

Până la urmă, X este suficient de calificată pentru un loc de muncă în agricultură, creșterea animalelor, dar și pentru alte ocupații cu care s-a deprins în gospodărie: îngrijirea bătrânilor, a copiilor, prepararea hranei, curățenie etc. De asemenea, posibilitatea de a obține venituri, care să o ajute pe X să se întrețină, i-ar crește stima de sine și i-ar anula sentimentul de alienare privind locul pe care îl ocupă în comunitate, dat de diferența dintre un asistat social și un membru activ.

În prezent GAL este un instrument la care comunitățile din zonele rurale apelează doar atunci când intenționează să obțină fonduri europene, prin instrumentul de Politici Agricole al UE. Dar GAL ar putea fi încurajate și de guvern, tocmai pentru că în spațiul rural nu este nevoie doar de lucrători agricoli – comunitatea are nevoi multiple, cele mai multe însă rămân simple deziderate.

Problemele doamnei X se pot însă adâci și mai mult dacă ”revoluția fiscală” va continua, așa cum o gândesc Darius Vâlcov (consilierul premierului V. V. Dăncilă), Varujan Vosganian (senator) și Viorel Ștefan (vicepremier), cu impozitarea veniturilor gospodăriei. X va trebui atunci să plătească statului un impozit pentru că realizează venituri din arendarea terenurilor (puține) pe care le are, creșterea păsărilor de curte sau a celor câteva capete de porcine. Ba, mai mult, ar putea să nu se mai califice pentru ajutorul social pe care îl încasează în prezent.

Ne putem lesne imagina că X se va simți, în acel moment, fără soluții și în pragul disperării, în condițiile în care nu mai poate în niciun fel conta pe sprijinul statului – care se va transforma într-un agent fiscal rapace – ci, cel mult, pe mila comunității. X nu va putea diagnostica cum a ajuns în situația de a nu se mai putea susține și va trebui să renunțe, probabil, la creșterea de animale, pentru a nu plăti impozite, ceea ce-i va deteriora și mai mult nivelul de trai. Dar, cel mai grav este că X va deveni captivă a mesajelor populiste și va vota cu disperare (dacă va vota) politicieni care promit că-i vor oferi garantat un ajutor social substanțial.

Guvernarea actuală, care a revenit unei coaliții social-democrate și social-liberală, și-a propus și pretinde că aduce la îndeplinire un amplu program de creștere a calității vieții cetățeanului. Înainte de a evalua realitățile prezentului în materia politicilor sociale, ceea ce se dovedește o temă extrem de spinoasă, probabil că ar fi util să trecem în revistă ce anume implică instrumentarul de politici sociale în teoria politică, dar și cum anume și-au propus actualele partide parlamentare să abordeze chestiunea bunăstării sau a protecției persoanelor vulnerabile.

Chestiunea ar trebui să ne preocupe în cel mai înalt grad, pentru că mecanismele economice, fiscale, de venituri (salarii, pensii, alocații de susținere etc.), demografice și de migrație etc. care să ofere susținere pentru politici sociale sustenabile, de calitate, sunt pe cale de a se degrada rapid, sub loviturile date de actuala coaliție de guvernare, în special la inițiativa și cu susținerea președintelui PSD, Liviu Dragnea: (i) o lege a salarizării care a creat haos și în sistemul bugetar, dar și în cel al angajaților din sfera privată, (ii) tendința de naționalizare a pilonului II de pensii, la pachet cu noua lege a pensiilor (se poate identifica aceeași idee a ”vaselor comunicante” din legea salarizării), (iii) impozitarea progresivă, inclusiv a veniturilor gospodăriilor (și nu a averilor, cum insistă Florin Georgescu, viceguvernator BNR) și așa mai departe.

TEORIA POLITICILOR SOCIALE ȘI LUMEA PARALELĂ A GUVERNULUI V. V. DĂNCILĂ

Politicile sociale sunt politici publice, pe care un guvern trebuie să le implementeze, de dorit în parteneriat cu societatea civilă și autoritățile publice locale, pentru a crește calitatea vieții, atât a comunităților ce compun națiunea, dar și a fiecărui individ în parte.

Cum calitatea vieții se măsoară în accesul individului la serviciile sociale proprii unui stat civilizat (educație, sănătate, locuire și mediu de calitate, protecția integrității și securității persoanei etc.), indicatorii prin care se măsoară nu pot să țină doar de expresia valorică a vreunui prag anume de la care statul susține că cetățeanul trebuie să se simtă în siguranță.

Cu alte cuvinte, un guvern care mărește cu câteva procente salariile, pensiile sau ajutoarele sociale după un mecanism economic pervertit, care aduce cu sine o inflație ce erodează creșterile în termeni reali, nu a pus în operă măsuri reale de creștere a calității vieții, dimpotrivă. De ce? Pentru că teoria politicilor (publice) sociale postulează cu claritate că protecția socială se realizează conjugat, prin acțiunea tuturor factorilor implicați: economia, piața muncii, politicile fiscale, parteneriatul statului cu sectorul neguvernamental și comunităile locale.

Politicile sociale acționează pe trei niveluri, așa cum se poate observa în schema din figura 1. Ce ne reține atenția, este faptul că politicile (publice) sociale sunt un set de măsuri și acțiuni care nu oferă protecție doar individului, ci stimulează comunitățile pentru a asigura un climat de dezvoltare individual în parametrii sustenabili; adică împotriva alienării și marginalizării indivizilor, care ar putea să devină astfel o problemă pentru comunitățile din care fac parte.

Figura 1

Din acest motiv, ansamblul măsurilor și acțiunilor de intervenție nu se pot limita doar la promisiuni de creștere a veniturilor unor indivizi sau categorii de indivizi, pentru că ar fi o tendință iluzorie și unilaterală de sprijin, care lasă indivizii și comunitățile fără protecție în fața fenomenelor sociale care erodează rapid măsura unilaterală de creștere nominală a respectivelor venituri.

Poate cel mai clar exemplu este protecția individului în fața problemelor pe care le ridică fenomenul coroziv al corupției. Este o temă de care guvernele PSD – ALDE s-au ferit în mod deosebit, pentru că agenda acestora este una care se vădește destul de clar acum, ca fiind propice protecției corupției instituționalizate: (i) impunitate în fața legii pentru faptele de corupție (dezincriminarea unor fapte penale în exercitarea funcției publice, pedepse ușoare pentru eventualii condamnați penal pentru fapte de corupție, prescripția rapidă a unor fapte etc.), (ii) amnistierea unor incompatibilități generate de conflictele de interese în care se găseau/ se găsesc parlamentari și aleși locali, (iii) tolerarea/promovarea nepotismelor în numirile pentru funcția publică sau reprezentarea intereselor statului în entitățile economice ce au capital public etc.

Din această perspectivă, planul politic al liderilor PSD – ALDE este destul de ușor de descifrat ca o simplă schemă (aproape una Ponzi[4]) prin care s-a încercat și încă se mai încearcă, printr-o spoială de politici sociale, cumpărarea cetățeanului român cu iluzia creșterii bunăstării, pentru a accepta fără cârcnire permanentizarea la putere a unui grup obscur de interese, cuplat la resursele publice, aflat în căutarea impunității în fața legii – adică instaurarea statului corupției instituționalizate.

Dar care este contextul dezvoltării unor politici (publice) sociale sustenabile? În schema din figura 2 este figurată dependența ansamblului politicilor sociale de evoluția dezirabilă a contextului economic și social, iar rolul esențial de stimulare a acestor direcții sustenabile de dezvoltare îl are guvernul, prin politicile publice pe care le promovează.

Figura 2

Am făcut câteva trimiteri la tendințele guvernului actual și trebuie să subliniez foarte clar că, în acest moment, răspunderea modului în care evoluează politicile sociale promovate de guvernul PSD – ALDE revine în principal:

(i) liderilor PSD și ALDE, adică Liviu Dragnea, președintele Camerei Deputaților, și Călin Popescu-Tăriceanu, președintele Senatului, care au girat programul de guvernare ce a fost și aprobat de Parlament, la investirea guvernelor acestei coaliții, din ianuarie 2017 și până în prezent;

(ii) premierului V. V. Dăncilă și vicepremierului Viorel Ștefan;

(iii) miniștrilor muncii – Lia Olguța Vasilescu, finanțelor – Eugen Teodorovici, administrării publice și dezvoltării regionale – Paul Stănescu, fondurilor europene – Rovana Plumb și ministrului agriculturii – Petre Daea.

Dar dacă analiza actului de guvernare, prin raportarea acțiunilor și măsurilor inițiate, aplicate ori în curs de aplicare la programul de guvernare votat în toamna anului 2016 la urne, este relativ ușoară, nu mai puțin importantă este analiza măsurilor pe care le are în vedere opoziția parlamentară sau neparlamentară (dar cu șanse de a revendica locuri în Parlament la alegerile din 2020) în materie de politici sociale.

Fără a anticipa, trebuie subliniat faptul că niciun partid politic nu și-a propus în mod concret să încerce o adecvare reală a politicilor sociale la contextul României actuale, extrem de polarizată, cu diferențe masive de dezvoltare atât între sat și oraș, dar și între regiuni, cu o balanță negativă a migrației care a făcut din România un exemplu negativ în lume și care, prin urmare, generează o rată masivă de indivizi vulnerabili, fără speranță. Mulți dintre aceștia sunt expediați cu eticheta ”nu vor să muncească”, ușor de pus dintr-un birou, dar care suportă foarte multe nuanțe, legate de aspirația (uneori ruinată sub lovitura cruntă a inegalității) de mai bine a oricărui individ, indiferent cât de bine este educat, ori din ce zonă sau familie provine.

Partidele politice nu se grăbesc să răspundă la întrebarea ”Ce este în mod concret de făcut?” în materie de politici sociale, tocmai pentru că răspunsul este extrem de dificil de dat. Uneori este suficient să investești în construcția unei autostrăzi sau să oferi facilități fiscale unui investitor care crează locuri de muncă, alte ori este nevoie de construcția elaborată a unui parteneriat cu comunitățile și ONG-uri dedicate pentru a obține rezultate din prestarea unor servicii sociale costisitoare și a căror rezultate se văd după ani buni.

În orice caz, în toate situațiile, este nevoie de eradicarea corupției și domnia legii, în așa fel încât însăși noțiunea de ”baron local” să nu mai fie posibilă.

TRISTA INADECVARE A PROGRAMELOR POLITICE

Pentru analiza calității programelor politice propun un set de indicatori prezentat în figura 3. Indicatorii calitativi sunt propice interpretării validității unor propuneri de măsuri (măsurarea unor intenții) – cazul partidelor din opoziție (tabelul 1), în timp ce adăugarea indicatorilor cantitativi este propice analizei efectelor unor măsuri implementate – cazul coaliției de guvernare (tabelul 2).

Figura 3

De exemplu, guvernarea PSD–ALDE poate clama, prin vocile ministrului muncii, a ministrului finanțelor sau premierului că România are o creștere a PIB de 8% în 2017 și prognozată de 5,2% în 2018, precum și un procent apropiat de 65% al cheltuielilor publice destinate plaților salariale și susținerii de programe sociale[5], dar tot indicatorii economici ne arată că guvernele PSD-ALDE au realizat cel mai mic procent al veniturilor bugetare, de 25,6% din PIB[6].

În aceste condiții, tocmai pentru că ponderea salariilor din sectorul bugetar și a ajutoarelor sociale a revenit la procentele din 2008[7] (perioada guvernării Popescu-Tăriceanu; nicio coincidență), susținerea acestei anvelope se face cu mari sacrificii (împrumuturi pentru stabilitatea cheltuielilor bugetare și reducerea investițiilor publice), nota de plată fiind transmisă generațiilor viitoare.

Tabelul 1 – Politici sociale promovate de partidele de opoziție

Dacă aplicăm setul de opt criterii calitative propus anterior, suntem obligați să constatăm că abordarea radicală, care să poată oferi o nouă șansă abordării durabile în proiecția setului de acțiuni și măsuri aferente politicilor sociale, lipsește.

Desigur, și USR, și RO+, și PMP sunt inovative în anumite aspecte, dar nu există nimic cu adevărat în materie de revoluție a programării în politicile sociale. În plus, PNL, USR și firește, ”România Împreună” își alimentează o parte din ideile programatice din eforturile tehnocraților echipei Dacian Cioloș (guvernul 2015-2016), ceea ce este puțin straniu, dar poate că oferă oportunitatea unei excelente platforme de cooperare politică.

Pentru o alternativă politică credibilă în materia politicilor (publice) sociale, opoziția trebuie să exploreze nu doar căile de fortificare a economiei, pentru a asigura resursele necesare intervențiilor de protecție socială, ci și formele adecvate de stimulare a creării de bunăstare prin implicarea deplină a individului și satisfacerea nevoii esențiale de dreptate socială.

Cu alte cuvinte, este nevoie de politici salariale, de politici coerente și juste de susținere financiară a pensionarilor (mai ales prin crearea condițiilor de a-și completa veniturile la retragerea din activitate prin accesarea de pensii administrate privat, concomitent cu stimularea fondurilor de pensii pentru a întoarce banii în economie), de crearea de locuri de muncă prin implicarea comunităților în proiecte sociale și stimularea participării tinerilor la educație.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro