Oricât s-ar prevala primii rectori post-decembrişti de titlul de “întemeietori de şcoală”, în fapt ei au fost doar agenţii unui proces (pe care l-au condus cel mai adesea cu iscusinţă) care presupunea adaptarea la o viteză cu care oamenii de până atunci nu fuseseră obişnuiţi. O universitate e un complex de secţii şi departamente care trebuie integrate pe orizontală în facultăţi şi pe verticală în cicluri de studii (de la licenţă la doctorat). Totodată e un aparat administrativ complex care se ocupă deopotrivă de gestiunea afacerilor curente (taxe, salarii, imobiliare) şi de promovarea în structura ierarhică a instituţiei (plus acordarea titlurilor onorifice). Ei bine, tot acest mecanism trebuia creat cu maximă viteză; structura lui formală şi investirea acesteia de către Ministerul Educaţiei fiind garanţia oficială a faptului că noile industrii ale educaţiei funcţionează pe bază de licenţă de stat (aceasta fiind cerinţa esenţială a celor dispuşi să subvenţioneze acest gen de întreprinderi).
Problema, manifestă, era de unde să aduni – într-un oraş cu câţiva posesori ai titlului de doctor – atâţia oameni cât să alcătuiască o întreagă ierarhie academică. Faţă cu această insolubiulă (dar şi cu necesitatea de-a reporni oraşele după căderea industriilor) statul – în speţă Ministerul – a cedat de la el: aproape toţi cei ce deţineu doctoratul sau aveau o carte publicată s-au văzut promovaţi (în regim de urgenţă) profesori, doctoranzii s-au trezit conferenţiari iar gradele inferioare au fost rapid acoperite cu rude, cunoscuţi şi “obligaţii” ale celor superioare. De asemenea, cei de pe poziţiile inferioare ale ierarhiei academice au fost imediat împinşi la doctorate (fie cu iluştri visiting profesori care au inaugurat materiile de bază ale noilor facultăţi, fie chiar cu superiorii lor ierarhici din acestea). Principiul care a guvernat la început această mişcare ascendentă a fost acela al vitezei: exista o anumită schemă care trebuia umplută cât mai rapid, pentru ca noile universităţi să poată funcţiona la nivelul comandamentelor sociale. În subsidiar, nimeni nu-şi punea la modul serios problema pregătirii acestor oameni; de altminteri o dată ce ajungeau “Domnul Profesor”, “Domnul Decan”, “Domnul Prorector”, “Domnul Conducător de Doctorat”, nimeni nu-i mai chestiona cu privire la lucrurile pe care le ştiu sau nu le ştiu – de acum înainte ei erau cei ce puneau întrebări. Bibliotecile noilor universităţi erau deopotrivă sublime şi inexistente, la fel ca şi laboratoarele pentru domeniile ştiinţifice, iar noii profesori vorbeau – aşa cum o vorbeau – doar limba maternă (pentru restul mulţumindu-se cu surâsuri leonardeşti) şi, în plus, prinşi fiind cu atâtea “munci de conducere” nici nu prea aveau timp de citit. Dar, iarăşi, nici acestea n-au fost mari impedimente: patronajul (financiar) pe care-l acordau unor autori îi convingea pe aceştia să le alăture numele pe copertă, câte un doctorat honoris causa bine plasat il determina pe proaspătul onorific să-şi doneze biblioteca, etc.
Cât despre lucrurile predate, acestea au fost partea cea mai puţin importantă a ecuaţiei. Mai întâi pentru că toată lumea – şi elevi şi studenţi – era de acord cu faptul că oricine ştie citi dintr-o carte ori de pe-o foaie (iar generaţia “comentariilor” era obişnuită să scrie după dictare); restul ţine de abilităţi retorice, priviri, accente, etc. Apoi pentru că iarăşi toată lumea era de acord că lumea românească se mişcă atât de repede, încât majoritatea cunoştinţelor dobândite în facultate se perimează înainte de-a apuca să fie practicate, astfel încât, lipsite de utilitate, nici nu meritau predate şi învăţate cu maximă scrupulozitate. În fine, toată lumea era de acord asupra problemei celei mai importante: singurul lucru cu adevărat valoros pe care-l avea de oferit universitatea era diploma, cea care condiţiona angajarea proaspătului absolvent. Astfel că de la ceremonii de absolvire calchiate după filmele americane, banchete pantagruelice, cadouri şi “ieşiri” pentru examinatori plus celebrele anunţuri din ziare cu “lucrări de diplomă de 10 garantat” în ceea ce-i priveşte pe studenţi, la “comisii naţionale de atestare a titlurilor” pentru profesori, a fost pus la un punct un mecanism infailibil concentrat pe “produsul final” al studiilor. La fel ca-n industria socialistă, nu calitatea acestui produs era problema, ci corectitudinea ştampilei CTC. Efectul a fost acela că, oarecum empiric şi graţie “adaptabilităţii” oamenilor, s-a performat cu predilecţie în direcţia găsirii căii celei mai scurte între doritorul de diplomă şi obiectul dorinţei lui. Această cale mulţumea pe toată lumea: pe profesori – pentru că nu erau obligaţi a se investi într-o cercetare al cărui rezultat rămânea suspendat în funcţie de noile evoluţii ale “pieţei”, pe studenţi – pentru că nu depuneau un efort pe care cei mai mulţi îl considerau “inutil”, statul – care vedea cum lucrurile “se aranjează” şi oamenii intră în administraţie, satisfăcând cererea de mână de lucru în domeniu şi negrevând bugetul cu cereri de specializare şi de suplimentare a studiilor (ci, dimpotrivă, fiind dispuşi ei înşişi să-şi plătească “trainingurile” prin staţiuni de lux), administraţiile publice – în care orice persoană avea posibilitatea de a-şi angaja o rudă (dat fiind că toţi aveau acelaşi tip de diplome), universităţile – care graţie acestor angajări (plus doctoratelor şi posturilor pentru aleşi) aveau un sprijin decisiv pe plan local. Practic toată lumea era satisfăcută de această formulă (cu reguli – şi tarife – bine cunoscute), care era dovada vie a faptului că universităţile se substituiseră cu succes vechilor industrii neperformante. Cu atât mai mult cu cât parte din fosta protipendadă a oraşelor (foşti ingineri de pe la foste fabrici, directori de teatre, muzee, spitale, personaje din “servicii” care absolviseră la timp dreptul sau economia, politicieni locali indiferent de profesie) fusese integrată – pe poziţii cheie – în noile universităţi.
Oamenii erau din nou între ei, administraţia funcţiona la maxim în statul social, banii de la studentul-contribuabil veneau fără încetare (făcând din universităţi adevărate complexe economice), “Domnii Profesori” erau la ei acasă şi în afacerile locale şi în politica din teritoriu, iar titlul de “Profesor Doctor” la universitatea oraşului era dovada cea mai clară a reuşitei sociale în “minunata lume nouă”. Şi, pentru a amesteca de tot cărţile, la aceste universităţi erau angajaţi şi oameni cu merite incontestabile, de regulă pe poziţii subalterne, dar buni de evidenţiat – dimpreună cu nemuritoarea sintagmă “să nu generalizăm” – atunci când presa (avidă de scandal cum o ştim) făcea cunoscute lucruri despre care ar fi fost mai bine să se păstreze tăcerea.
Din păcate, apogeul marchează şi începutul declinului. O dată cu noul veac tot acest mecanism bine rodat a început să sufle din ce în ce mai greu iar imaginea zâmbitoare de pe pliantele promoţionale a început să fie însoţită – în media – de riduri tot mai accentuate. La fel ca şi motivele apariţiei, şi cele ale declinului noilor universităţi sunt multe şi complexe. Mai înainte de toate declinul demografic. Deşi perfect previzibil, acesta nu a fost luat în serios – culmea, tocmai în centrele de cercetare! – cât timp a domnit valul de euforie al asaltului universităţilor (la început de cei respinşi la marile universităţi, apoi de cei ce veneau din rural şi căutau o cale rapidă de integrare în peisajul urban). Dimpotrivă, pe acest val au fost create noi secţii şi departamente cu nume care mai de care mai năstruşnice, a căror ideea de bază era aceea de a-i învăţa pe proaspeţii studenţi (care, deja, veneau dintr-un liceu tot mai slab, erodat de multiplele “reforme”) câte puţin din toate. Nu asta e ideea Studiilor Europene, a Relaţiilor Internaţionale, a Comunicării, etc? În mod difuz, dar inevitabil, universitatea se întorcea la liceu, iar “profesorii universitari” ai ultimelor decenii îşi regăseau pattern-urile tinereţii. Acest “câte puţin din toate” era tot mai greu de definit pe măsură ce tendinţa de descreştere a numărului studenţilor se accentua. În mod concret (şi în ciuda tuturor “metodologiilor de examinare”) nimeni nu mai ştia ce vrea să spună şi în cele din urmă a ajuns a se identifica cu simpla prezenţă la examen (pe cea de la cursuri nimeni nu mai îndrăznea a o contabiliza). Căci – crudă fatalitate – nu doar demografia a lovit în numărul studenţilor, ci şi deschiderea graniţelor europene faţă de România în 2002. Atunci nu doar adulţii, ci şi tinerii au descoperit că un an, doi, trei, de muncă în Italia sau Spania fac mai mai mult, mai rapid şi mai vizibil decât oricâte diplome în România. E adevărat că acest lucru a fost potenţat şi de faptul că, în mare, locurile din administraţie au cam fost ocupate. Inventarea de tot felul de “birouri europene”, apoi ranfluarea încercată de D-l Tăriceanu au fost mai curând paleative pentru o situaţie care părea a-şi fi atins limita. Pentru prima dată, bătaia nu mai era pentru diplome, ci pentru locurile de muncă propriu-zise. Iar acest fapt a avut ca efect direct căderea cotei de piaţă a diplomelor.
Universităţile au căutat să răspundă provocării vânzându-şi marfa la preţ de dumping, în special prin faimoasele IDD-uri “delocalizate” prin halte de tren greu identificabile pe hartă, însă şi această formulă s-a dovedit a fi de scurtă durată. În faţa prăbuşirii formulei orizontale s-a recurs la “integrarea verticală”: de la licenţă s-a trecut la masterate (cu perspectiva doctoratelor obţinute în mod similar). Aici lucrurile au funcţionat un timp. În fond ceea ce motivase încurajarea tacită a noilor universităţi timp de mai bine de un deceniu a fost, pe lângă cauzele invocate anterior, nevoia de a camufla – în statistici – numărul şomerilor în rândul tinerilor (la fel cum pensionările anticipate – pe fondul dezindustrializării accentuate – aveau menirea de a-l camufla în rândul adulţilor). Nevoia aceasta nu era decât expresia unei “priorităţi strategice”, respectiv integrarea României în Uniunea Europeană. Atâta timp cât România a fost ţară candidată ea a trebuit să facă dovada faptului că îşi ţine sub control şomajul (fiind limpede pentru toată lumea de ce erau occidentalii îngrijoraţi de şomerii români). Cei patru ani de studii ofereau o şansă providenţială de a ascunde cifra reală a şomerilor la început de carieră, iar dezvoltarea masteratelor (de unu, apoi doi ani) a venit să edulcoreze şi mai mult o statistică altminteri alarmantă. Astfel că masteratele – nu întâmplător impuse ca obligatorii pentru o mulţime de posturi –, deşi aproape de loc demarcate de studiile de licenţă (sau poate tocmai de aceea), au dat un nou respiro universităţilor. Evident, şi masteratele erau cu taxă, astfel că foştii studenţi erau acum “reciclaţi” de aceleaşi universităţi, de aceiaşi profesori şi adesea la aceleaşi materii. E drept că la masterat, mai mult chiar decât la licenţă, doar diploma conta. Toată lumea înţelesese că jocul e gol: studenţii se bucurau de un an – doi de rămânere în contact cu universitatea (deşi majoritatea lucrau), iar aceasta de taxele care veneau din noua sursă. Numai că, integraţi din 2007, nu a mai fost nevoie să ascundem nimic în statistici. Şi, în plus, trei-patru ani de funcţionare a masteratelor acoperiseră, iarăşi, necesarul de diplome.
Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro
