Știți sentimentul când cineva face o glumă răutăcioasă și, deși e lipsită de importanță, vă indispune pentru tot restul zilei? Destabilizează, strică toată starea de bine și duce la o furtună ciudată de sentimente puternice de anxietate, vinovăție sau rușine. De vină pot fi declanșatorii emoționali, strâns legați de experiențele din trecutul nostru. Înțelegerea lor ne poate ajută să fim mai bine cu noi, dar și să avem relații sănătoase cu ceilalți.
Cu toții avem declanșatori emoționali. Poate fi dificil să identificăm exact cauza care declanșează aceste sentimente, dar este un bun început să facem asta și să înțelegem când apar. Descoperind ce ne apasă aceste „butoane”, putem învăța cum să facem față mai bine data viitoare. Altfel spus, cum să răspundem în așa fel încât să evităm furtuna emoțională care ne strică ziua. Și, de multe ori, relațiile cu ceilalți.
Ce sunt declanșatorii emoționali?
După Primul Război Mondial, studiile privind tulburarea de stres post-traumatic (TSPT) au început să folosească termenul „declanșator” făcând referire la sentimentele pe care le resimțeau cei care trăiseră evenimente terifiante în mod direct sau indirect.
De atunci, termenul s-a extins pentru a acoperi o gamă largă de traume și răspunsuri individuale la aceste situații traumatice. „Declanșatorii emoționali sunt anumite cuvinte, imagini, situații sau experiențe care creează răspunsuri emoționale puternice în noi. Acești factori declanșatori pot varia de la o persoană la alta și sunt conectați cu experiențele noastre trecute, cu anumite convingeri, anumite sensibilități, așa că ei provoacă o gamă largă de emoții. De la fericire, furie, tristețe, la frică și anxietate”, explică Raluca Predescu, psihoterapeut în cadrul Clinicii Oana Nicolau, parte din Rețeaua Privată de Sănătate Regina Maria.
Cum reacționăm când ceva ne „declanșează”
Declanșatorii emoționali nu sunt neapărat negativi. Există și declanșatori pozitivi, care ne creează emoții pozitive. Spre exemplu, când ascultăm o piesă muzicală și ne aducem aminte de o perioadă frumoasă; sau vizităm un loc frumos și ne conectăm cu momentul în care ne-am îndrăgostit sau poate cu vremea când eram tineri și liberi.
Unii declanșatori, însă, sunt negativi. Iată un exemplu clasic, care se întâmplă în multe cupluri: soția ajunge acasă înaintea soțului, după o zi lungă de muncă și observă că nu e dus gunoiul, vasele n-au fost spălate, nu e curățenie în casă. Începe să facă curat, să ducă gunoiul, să gătească. După câteva ore, obosită după o zi plină, apare și soțul acasă, intră încălțat și spune că e obosit și îi e foame. Întreabă „ce avem la cină?” și se pune în fața televizorului. Ce înțelege soția din asta: că după o zi plină, eforturile ei nu au fost suficiente. Că nu e văzută, că nu e validată. Practic, așteptarea ei poate că era ca soțul să-i spună „Vai, draga mea, ce bine că ai făcut curat! E casa lună!” sau „Îmi pare rău că nu am dus gunoiul, am fost pe fugă azi, a trebuit să ajung la birou repede. Ce bine că l-ai dus tu! Ești minunată și-ți mulțumesc că ai grijă de noi!”
Dacă soția nu aude aceste cuvinte, reacția ei poate să fie una de furie, dezamăgire, tristețe. Probabil că va reacționa pe un ton ridicat, va țipa la el, va plânge, poate îi va aduce tot felul de acuzații, unele din trecut, care nu au legătură cu acest eveniment. Și soțul probabil că va fi șocat, pentru că intenția lui nu a fost să declanșeze emoțional și nici nu a avut intenția să-i transmită că nu are respect sau apreciere. Pur și simplu a fost deconectat, nu a observat, sau poate că era obosit.
„Când ceva sau cineva ne declanșează, putem să avem reacții emoționale – izbucniri, strigăte, un comportament agresiv, anxietate. Putem experimenta chiar atac de panică, teamă puternică, neliniște, rușine, vinovăție, dar și reacții fizice – ne crește frecvența cardiacă, transpirăm, greață, reacții cognitive, ne scade stima de sine, crește autocritica sau tot felul de credințe iraționale”, mai explică psihoterapeutul Raluca Predescu.
Cum și când se formează declanșatorii emoționali
Cu toții avem astfel de declanșatori emoționali care ne fac să reacționăm exagerat, însă intensitatea cu care îi experimentăm este diferită. Tipul de emoție și intensitatea nu au neapărat legătură cu declanșatorul, ci de cum interpretăm noi acel declanșator.
E posibil, ca în copilărie, soția din exemplul nostru, să fi făcut mereu curat de frică să nu spună ceva mama, să nu se supere; poate că ea ar fi vrut să se joace cu copiii pe afară sau să iasă cu prietenele, și totuși alegea să rămână în casă, să facă curat. De ce? Pentru că asta ar fi bucurat-o pe mamă și așa ar fi venit validarea ei. Însă mama poate nici nu-i spunea „Bravo! Mulțumesc! Ești minunată!”. Ori se prefăcea că nu observă, ori considera că e ceva normal. „În multe familii exista dinamica aceasta în care copilul avea niște atribuții pentru că era copil: «Tu ești copil și TREBUIE să faci asta!» Astfel, uite cum două evenimente din perioade diferite, aparent fără legătură, au fost conectate și unite prin subconștientul minții noastre”, mai explică psihoterapeuta.
Mai sunt și alte exemple: la locul de muncă, ne ajutăm colegii și ne așteptăm să primim laude sau beneficii. Dar observăm că noi nu suntem luați în considerare; poate colegul este lăudat și primește un post mai bun și toate astea ne activează ceva din copilărie. Poate că la fel se întâmpla, când ne ajutam colegii și ei luau 10 și noi luam 9. Apare nedreptatea.
Conform specialiștilor, declanșatorii emoționali sunt automați și conștienți. Declanșatorii automați sunt cei cu care nu ne naștem, cum ar fi frica de câini sau alte fobii.
„Noi nu ne naștem cu frică de câini ori de înălțimi, dar dacă s-a întâmplat să ne muște un câine, e posibil să asociem câinele ca declanșator, și pericolul, amenințarea, ca interpretare a acelui declanșator. Acestea pot fi dezvățate”, spune psihoterapeuta.
Declanșatorii automați reprezintă și acele reacții automate, inconștiente, care sunt moștenite din generație în generație, învățați inconștient de-a lungul a mii de ani.
„Spre exemplu, când suntem la volan. O mașină din față vine drept spre noi și noi tragem automat de volan, apăsăm frâna – e o reacție automată. Chiar dacă inima ne bate puternic, mușchii se încordează, noi nu apucăm să gândim, acționăm, pur și simplu. Reacțiile emoționale sunt în acest caz puternice, automate și înnăscute. Și-apoi se calmează, după ce pericolul a dispărut, am pus frâna, am tras de volan și ne-am dat seama că nu mai suntem în pericol.”
Declanșatorii conștienți sunt cei care apar pe fondul unor emoții, experiențe din trecut. Aceștia necesită o analiză conștientă și un efort din partea noastră pentru a-i identifica și pentru a le da o semnificație pentru ca apoi să putem modifica interpretarea pe care am dat-o acelei emoții, spune psihoterapeuta.
Altfel spus, nu e suficient să descoperim că ceva ne înfurie sau ne întristează, ci trebuie să ne întrebăm de ce simțim așa. „Și-apoi e necesar să și acceptăm ceea ce simțim, pentru că, poate ați observat, avem tendința să respingem emoțiile neplăcute, negative, să le ascundem sub preș, să le negăm. De ce? Pentru că ne e rușine cu ele și sunt greu de gestionat. În momentul în care dăm spațiu acestor emoții, care arată ceva despre noi și situația în care suntem, dacă le conștientizăm și acceptăm, ne ajută chiar să le atenuăm”, este sfatul psihoterapeutei.
Cum conștientizăm și cum ne reglăm ceea ce simțim
„În primul rând prin normalizare. Prin a lua presiunea aia de pe noi – în exemplul cu soții, soțul ar spune «nu trebuie să fii furioasă/nu trebuie să simți asta». Ba da, mă simt furioasă, asta e reacția mea la ceea ce s-a întâmplat, urmăresc să nu ridic tonul, să nu spun lucruri pe care le-aș regreta, îmi iau spațiu (time-out), însă eu simt furie în acel moment. Sau tristețe. Te rog să-mi respecți sentimentele. Să-mi conții furia, tristețea, nemulțumirea. În felul acesta, sentimentele noastre nu or să mai aibă aceeași intensitate și vom putea discuta despre ceea ce s-a întâmplat, să ne cerem scuze, să mergem mai departe”, ne sfătuiește psihoterapeuta Raluca Predescu.
De ce transmitem aceste traume mai departe copiilor noștri
În cei 7 ani de-acasă se instalează cam toate butoanele noastre de la maturitate, mai spun specialiștii. Cum? Inconștient. Declanșatorii emoționali se nasc din traume din trecut. Părinții își traumatizează copiii în mod inconștient. Pentru că și ei, la rândul lor, au fost traumatizați. Poate e cam dur acest cuvânt, dar reflectă acele mecanisme disfuncționale pe care le învățăm de la părinți și pe care le dăm mai departe copiilor noștri, tot într-un mod inconștient.
„Părinții își doresc ce e mai bine pentru noi, dar nu sunt conștienți de efectele negative pe care le au prin comportamentele și acțiunile lor. Și-atunci, noi, din iubire și loialitate pentru ei, vom avea același comportament. Uneori spunem «eu nu vreau să fiu ca ei», însă chiar asta vom fi. Pentru că asta am văzut și nu știm altfel cum să facem lucrurile. Și chiar dacă e disfuncțional, pentru noi a funcționat. Noi am funcționat în aceea disfuncție. Și nu ne dăm seama, până poate când ne spun copii că îi doare sau nu le place ce simt. Și, poate, atunci ne trezim un pic”, spune Raluca Predescu.
Ducem mai departe mecanisme disfuncționale prin repetiție și prin evitare. Există familii în care discuțiile referitoare la anumite teme sunt evitate. Pentru că dor. Însă acest lucru creează confuzie. Spre exemplu, dacă nu știm să stabilim limite sănătoase, acesta este o problemă care poate duce la dificultăți foarte mari la viitorul adult. „Limitele trebuie să fie puse de fiecare dată într-un mod constructiv și conștient. Să nu fim nici prea rigizi – «Pentru că așa spun eu! Pentru că așa trebuie!» –, dar nici foarte permisivi – «Ei, nu contează ce ai făcut dezastru în casă, că ești copil, lasă, că strâng eu...»”, explică Raluca Predescu. Dacă noi reușim să ne modificăm niște comportamente, și ei vor reuși să se schimbe.
Sursa foto: Dreamstime.com
