De ce Eurosistemul nu este o uniune monetara veritabila. O analiza comparativa

de Radu Golban     HotNews.ro
Sâmbătă, 2 iulie 2011, 10:45 Actualitate | Opinii


Radu Golban
Foto: Arhiva personala
Angajarea intr-o astfel de cercetare presupune, in primul rand, identificarea particularitatilor specifice celor doua modele de uniune monetara. Odata conturate aceste particularitati, vom putea emite aprecieri cu privire la avantajele si dezavantajele specifice fiecarui model de uniune monetara. In ceea ce priveste uniunile monetare create prin substitutie monetara se impun cateva precizari. Intr-o abordare fireasca, se pleaca de la faptul ca fiecare stat are propria sa moneda nationala, considerata adesea un atribut al suveranitatii. Cu toate acestea, sunt frecvente situatiile in care rezidentii unei tari utilizeaza alte monede decat moneda nationala pentru achizitionarea de bunuri, realizarea de investitii sau pentru economisire. Aceste monede straine (considerate a fi mai puternice) preiau partial sau integral atributiile monedei nationale, devenind astfel mijloc de schimb, unitate de cont, moneda de rezerva, masura a valorii etc. Acest fenomen este cunoscut sub denumire de substitutie monetara.

Experientele monetare au relevat faptul ca dolarul american a reprezentat si continua sa reprezinte un important instrument de substitutie monetara, fapt pentru care s-a implementat conceptul de dolarizare. Dolarizarea a fost sustinuta de insasi modul in care a fost conceput sistemul monetar international de la Bretton Woods; utilizarea dolarului american ca principala moneda de rezerva, legarea tuturor cursurilor monedelor participante la sistem de dolar, obligatia statelor participante de a interveni pentru evita variatii ale cursului monedelor lor fata de dolar sunt cateva elemente care au sustinut artificial importanta dolarului pe plan mondial  si l-au propulsat ca moneda centrala a sistemului.

Coborand pe scara istoriei se poate remarca faptul ca dolarizarea a cunoscut succese (de exemplu, in cazul Ecuadorului, care a decis dolarizarea economiei pe fondul unei descresteri economice de 7%, a unei inflatii de 40,7% si a cresterii a dolarului in raport cu moneda nationala de 197% in 1999) dar si esecuri notabile (de exemplu, Argentina).
Ulterior, dolarizarea, ca proces a vizat toate situatiile in care rezidentii unei tari substituie total sau partial moneda emisa de tara ai carei rezidenti sunt cu o alta moneda straina (nu doar cu dolarul american asa cum s-ar putea intelege din denumirea acestui fenomen). Apoi, dupa infiintarea si punerea in circulatie a monedei unice europene, s-a introdus conceptul de euroizare.

Motivatiile care stau la baza substitutiilor monetare (neoficiale si oficiale) vizeaza fie situatia economica nefavorabila a unor state (caracterizata prin instabilitate a pietelor valutare si nivele ridicate de inflatiei, gradul scazut de dezvoltare), fie diversificarea portofoliului (frecvent intalnita in tarile dezvoltate).
Tarile in care se practica substitutia monetara oficiala sunt, in general, economii cu grad ridicat de deschidere spre exterior. Costurile substitutiei monetare oficiale sunt gestionate pe doua paliere:
a)    costuri pentru tara in care se decide substitutia monetara oficiala (pierderea independentei conducerii politicii monetare si a politicii cursului de schimb; pierderea drepturilor de segniorage; pierderea drepturilor de emisiune a noii monede oficiale; diminuarea sau pierderea de catre banca centrala a rolului de creditor de ultima instanta; costuri legate de legarea ciclului economie nationale de ciclul economic din tara cu moneda ancora);
b)    costuri pentru tara a carei moneda este adoptata ca moneda oficiala; la nivelul acestor tari se pot inregistra cel putin doua categorii de costuri, respectiv costuri economice (partajarea drepturilor de segniorage, dificultati legate de controlul monedei care circula in afara granitelor nationale, sensibilitate crescuta la evolutiile nefavorabile inregistrate in exterior, posibilitatea ca tarile dolarizate sa renunte la moneda straina adoptata ca moneda oficiala si sa revina la vechea moneda, care induce riscul aparitiei de presiuni inflationiste ca urmare a volumului mare de moneda care se va reintoarce din economia dolarizata) si costuri politice (legate de posibilitatea exercitarii de catre economiile dolarizate de presiuni politice asupra sa);

Avantajele substitutiei monetare oficiale pentru economiile tarilor gazda includ: reducerea riscului valutar si a riscului de inflatie (sau chiar eliminarea lor); reducerea presiunilor de crestere a rezervelor valutare; reducerea riscului de tara; eliminarea sau reducerea crizelor legate de balantele de plati. Pentru tarile a caror moneda este adoptata ca moneda oficiala in alt stat principalele beneficii rezida in: controlul asupra mecanismelor economice ale altor state; extinderea importantei monedei lor pe plan international.
In ciuda criticilor si a masurilor luate pentru a limita acest fenomen, substitutia monetara reprezinta un fenomen natural dictat de increderea sporita a oamenilor intr-o moneda straina cu un impact deosebit asupra adancirii gradului de integrare a pietelor monetare si valutare internationale.

Pentru a ne apropia mai mult de problematica acestei lucrari, ne vom raporta la uniunile monetare create prin euroizare si vom urmari atat realizarea angajamentului asumat (analiza comparativa) dar sa si punctam opiniile si pozitiile diferitelor structuri (U.E., pe de o parte, si statele (ne)membre, pe de alta parte).
A. Pentru inceput, propunem ca analiza comparativa sa se realizeze din urmatoarele puncte de vedere: a1) impactul ratei dobanzii asupra perspectivelor de crestere economica armonizata; a2) incidenta asupra gradului de control al inflatiei; a3) consecintele modificarilor la nivelul structurii sistemului bancar; a4) masura in care deficitul bugetar poate fi finantat prin emisiune inflationista de moneda; a5) influentele asupra gradului de libertate a circulatiei capitalurilor.
  • Impactul ratei dobanzii asupra perspectivelor de crestere economica armonizata
Conform aprecierilor specialistilor, rata unica a dobanzii nominale stabilita de Banca Centrala Europeana se situeaza la un nivel prea ridicat pentru economiile cu o crestere prea lenta (cum ar fi cele ale Germaniei, Portugaliei si Olandei) si la un nivel prea scazut pentru economiile cu o crestere mai rapida (cum ar fi cele ale Spaniei, Irlandei si Greciei).

Trecand analiza in planul ratei dobanzii reale, la nivelul Eurosistemului, realitatea releva faptul ca nu se practica rate unitare ale dobanzilor, ceea ce genereaza si discriminari in ceea ce priveste perspectiva asigurarii cresterii economice. Diferente vizibile intre dobanzile nationale coroborate cu nivelul ridicat al dobanzilor nominale reprezinta ¬ in cadrul integrarii intr-o zona monetara comuna precum U.E.M.  cauza dereglarilor macroeconomice dintre economiile nationale participante. Pentru tarile participante, o diminuare a dobanzilor, respectiv a diferentelor existente, este absolut necesara inaintea integrarii pentru a preintampina astfel de dereglari. Mai mult, posibilitatile de control a ratei dobanzii sunt destul de complexe deoarece aceasta interfereaza cu o multitudine de factori asociati. De exemplu, doar in conditiile unui curs de schimb fix, a cresterii gradului de liberalizare a pietelor de capital si a asteptarilor favorabile se poate aprecia ca dobanzile nominale vor atinge un nivel mai scazut pe termen lung; nivelurile scazute ale ratei dobanzii dar si apropierea ratelor dobanzilor reprezinta vor reprezenta premise esentiale pentru formarea unei zone monetare stabile.

Intr-o alta abordare, retinem atentia asupra faptului ca diferentele la nivelul ratelor dobanzii pot duce - in faza preaderarii la moneda unica - la ceea ce specialistii au numit -cercul vicios al politicii monetare-. Astfel, dobanzile interne mari (cu diferential de dobanda in crestere) conduc la intrari de capital care antreneaza presiuni asupra monedei nationale (in sensul supraaprecierii, deoarece creste cererea pentru moneda nationala respectiva ca urmare a sporirii interesului pentru constituirea de depozite de pe urma carora sa se realizeze castiguri prin dobanda). O consecinta a acestui fapt o reprezinta necesitatea interventiei pe piata valutara (pentru a contracara efectele anterior mentionate, autoritatea monetara este pusa in situatia de a interveni, cumparand valuta). Totodata, intrarile de capital antreneaza si o expansiune a bazei monetare (a agregatelor monetare); cresterile la nivelul masei monetare, fara a avea acoperire in bunuri si servicii, creeaza presiuni inflationiste. Mai departe, pentru  a realiza absorbtia lichiditatilor suplimentare, autoritatea monetara este pusa in situatia de a majora dobanzile de politica monetara.

Astfel, cercul vicios al politicii monetare atrage activitati speculative ce au efecte grave asupra intregului sistem economic si monetar national.
Mutand analiza din perioada preaderarii in cea a postaderarii, bazandu-ne pe fundamentele cercetarii intreprinse de Mundell, putem aprecia ca diferentele cotelor de dobanzi reale (dar si de inflatie) destul de mari in zona Euro pun sub semnul intrebarii perspectivele de optimizare a Eurosistemului (conform opiniilor formulate de Robert Mundell, unei zone monetare optime trebuie sa ii corespunda si dobanzi reale uniforme). Deoarece aplicarea unitara a unei rate a dobanzii la nivelul zonei euro nu reprezinta un fapt indisolubil, suntem tentati sa apreciem ca, in realitate, obiectivul este de fapt indezirabil.
O uniune monetara creata pe considerentul substitutiei monedei proprii cu moneda straina permite (sau mai bine spus impune) practicarea acelorasi rate ale dobanzii, ceea ce ofera sanse egale de dezvoltare (dobanda este stabilita de autoritatea monetara a "ancorei"). Altfel spus, dobanda se va stabiliza imediat la nivelul dobanzii specifice monedei ancora din spatiul de circulatie al aceleia (neexistand posibilitati de castig speculativ). Ca o consecinta a acestui fapt, se creeaza premisele reducerii dobanzii, facilitand cresterea economica uniforma.
  • Incidenta asupra gradului de control al inflatiei
 La nivelul Eurosistemului stabilitatea preturilor reprezinta unul din criteriile de convergenta nominala. Realitatea a aratat faptul ca tarile care s-au inscris in cursa adoptarii monedei unice au optat fie pentru strategia de tintirea  inflatiei, fie pentru strategia bazata pe stabilitatea cursului de schimb.
O analiza din perspectiva economiei politice a integrarii monetare in Europa pune in evidenta faptul ca o tara de dimensiuni mari (si cu o inflatie scazuta) este dezavantajata de intrarea in uniune a unei tari cu rate mari ale inflatiei. De fapt, interesele unei astfel de tari ar putea fi mai degraba de a reduce numarul tarilor care adera la moneda unica si de a preveni accesul tarilor cu inflatie mare in uniunea monetara. Prin prisma celor enuntate, se poate desprinde concluzia ca, din perspectiva teoriei zonelor monetare optime, o uniune monetara europeana, la care sa participe toate tarile din U.E., este suboptimala din punctul de vedere al bunastarii. Tot din perspectiva economiei politice, se poate afirma ca Tratatul de la Maastricht reduce posibilitatea participarii unui numar mare de tari la euro, datorita opozitiei tarilor mari cu niveluri scazute ale ratei inflatiei.
Suntem de parere ca toate acestea induc un fenomen de competitie intre tarile membre si tarile ce doresc sa devina membre ale unei astfel de uniuni monetare.

Uniunile monetare ce au la baza fenomenul substitutie monetare ofera un grad de stabilizare a inflatiei (la nivelul ancorei), similar cu criteriile de convergenta in perioada ante-aderarii. Avantajul unui asemenea model este ca tara candidata alege momentul potrivit, in functie de rezervele ei in moneda "ancora" (si nu in functie de aprecierea unui for supranational privind gradul de indeplinire a criteriilor de convergenta nominala si reala).
Partizanii ideii de substitutie monetara sustin ca aceasta reprezinta solutia pentru a inchide cercul vicios al inflatiei si al saraciei. De exemplu, dolarizarea economiilor din America Latina s-a realizat cu scopul reducerii inflatiei si a ratelor dobanzilor, creand premisele dezvoltarii comertului exterior, precum si ale atragerii de investitii straine. Contraargumentele opozantilor se bazeaza pe faptul ca tarile care aleg dolarizarea devin prea dependente de politica monetara americana, sunt afectate de o vulnerabilitate crescanda in fata presiunilor politice venite de la Washington si pierd un simbol vital al suveranitatii nationale.
  •  Consecintele modificarilor la nivelul structurii sistemului bancar
Eurosistemul are la baza un sistem institutional structurat pe trei niveluri: bancile comerciale, bancile nationale centrale (bancile de emisiune) si Banca Centrala Europeana. Desi este recunoscut acest sistem piramidal, puterea de decizie nu este distribuita conform constructiei (piramidale), facand ca posibilitatile de interventie a unei tari terte asupra politicii monetare a uniunii sa fie mai permisive.
 Celalalt model de uniune monetara duce o diminuare (chiar pierdere) a autoritatii bancii centrale nationale a statului ce adopta moneda "ancora". Sistemul bancar se adapteaza acestei transformari, fiind structurat pe doua niveluri: banca centrala (de emisiune) si bancile comerciale. Se remarca, in acest context, si o scadere a costurilor institutionale (spre deosebire de Eurosistem, unde se inregistreaza o crestere a costurilor specifice). In acest caz, posibilitatile de interventie (speculativa) a unei tari terte asupra politicii monetare a uniunii create prin substitutie monetara nu mai sunt posibile
  • Masura in care deficitul bugetar poate fi finantat prin emisiune inflationista de moneda
 Ratele diferite de inflatie inregistrate la nivelul Eurosistemului  relativ mari in sudul zonei si relativ moderate in nordul spatiului - reprezinta o consecinta a actiunilor guvernelor statelor membre de a-si finanta deficitul (prin inflatie). Din acest punct de vedere (chiar si prin asumarea prevederilor Pactului de stabilitate si dezvoltare), sansele egale ale statelor membre stau sub semnul intrebarii.
 Spre deosebire de Eurosistem, acest model impune o disciplina mult mai mare a guvernelor, deoarece deficitele nu pot fi finantate prin emisiune inflationista de moneda. Posibilitatea de a acoperi o parte a cheltuielilor publice pe seama  introducerii in circulatia a unei cantitati de moneda fara acoperire in bunuri si servicii - pentru o tara ancorata de o moneda forte - sunt nule, deoarece drept de emisiune are doar autoritatea monetara din tara careia ii apartine moneda ancora.
  •  Influentele asupra gradului de libertate a circulatiei capitalurilor

Chiar daca libertatea de circulatie a capitalurilor este garantata prin tratat, la nivelul Eurosistemului exista baze de derogare la nivel national. Asa cum am aratat in sectiunea 3.3. Impactul elementelor de vulnerabilitate ale Eurosistemului asupra asigurarii functionalitatii, libera circulatie a capitalurilor reprezinta chiar un element de vulnerabilitate. De exemplu, intrarile de capital (ca urmare a liberalizarii contului de capital si diferentialului de dobanda inalt) genereaza riscul unui cerc vicios al politicii monetare cu consecinte asupra aprecierii nominale. Aceasta din urma duce la o deteriorare a competitivitatii externe care, la randul sau, poate crea un dezechilibru extern nesustenabil. Dezechilibrul astfel creat, coroborat cu un dezechilibru fiscal, duce la o deteriorare a perceptiei investitorilor. Acestia se vad pusi in situatia de a-si retrage capitalurile, generand iesiri de capital si, implicit, o depreciere abrupta (ce afecteaza insasi stabilitatea preturilor). Deprecierea abrupta inregistrata este generatoare de inflatie; pe fondul unei situatii inflationiste, autoritatile sunt constranse sa promoveze politici monetare si fiscale restrictive care comprima cererea agregata (atragand alte dezechilibre: recesiune si somaj). In contextul noii situatii create, intreprinderile vor inregistra o scadere a profitabilitatii, devenind mai vulnerabile; eventualele credite contractate anterior risca sa se transforme in credite neperformante, transferand riscurile si in sectorul bancar (afectandu-se astfel si stabilitatea financiara).
Teoretic, prin acceptarea liberalizarii circulatiei capitalurilor guvernul renunta la un sistem propriu de politica monetara; practic, in ciuda tratatului de la Maastricht, elementele de politica monetara nationala sunt inca prezente in Eurosistem prin instrumentele de imprumut ale guvernului la banca nationala si a institutiilor statului prin garantiile nevandabile (fara acoperire, considerate ca fiind produse financiare toxice). Mai mult, realitatea releva faptul ca libera circulatie a capitalurilor este mai generoasa in afara Uniunii Europene decat in cadrul acesteia.

Cu titlu de exemplu, retinem atentia asupra reglementarii care vizeaza declararea (la frontiera ce separa Germania de alte state membre ale U.E.) banilor lichizi si a altor valori ce depasesc 10.000 de euro. In conformitate cu dispozitia articolului 12 (paragraful 2) al legii privind administrarea vamilor (Zollverwaltungsgesetz), calatorii care se intorc in Germania (dar si cei care tranziteaza teritoriul Germaniei) trebuie sa declare banii lichizi, activele financiare (bilete de banca), titlurile de valoare  (actiuni, obligatiuni, cecuri, scrisori de transport si cupoane de carausie), metale si pietrele pretioase si, totodata, sa se supuna unui control de conformitate (realizat de functionarii vamali, politia federala si politiile landurilor Bavaria, Breme si Hambourg).

Desi aceasta reglementare se doreste a fi un mijloc de pre venire si combatere a terorismului (inclusiv de prevenire a finantarii unor astfel de actiuni prin transferuri transfrotaliere), in subsidiar suntem tentati sa apreciem ca reglementarea asigura si un control monetar in vechiul spatiu monetar. Mai mult, desi entitatile emitente declara ca aceasta reglementare nu impune restrictii privind libera circulatie a capitalurilor, realitatea releva ceea ce deja am enuntat anterior (reglementarea reprezinta o modalitate de control monetar privind intrarile de capital intr-un stat membru - Germania). Totodata, apreciem ca aceasta reglementare actioneaza asemanator sistemului de inseriere a bancnotelor euro emise cu scopul delimitarii statale a emitentului.

Deoarece liberalizarea circulatiei capitalurilor a reprezentat o  cale de vulnerabilizare a sistemelor financiare, care, ulterior, a alimentat actuala criza financiara, consideram ca este oportun sa transpunem in cateva idei (retrospective si prospective) si evolutia reglementarilor privind modul in care este perceputa aceasta decizie de politica monetara.
Pilonii de baza ai liberalizarii circulatiei capitalurilor ii reprezinta libertatea serviciilor si libertatea de miscare a factorilor de productie (financiari, materiali si umani), aspecte reglementate prin legislatia primara europeana.
Liberalizarea circulatiei capitalului a reprezentat o decizie monetara de data relativ recenta.. Abia dupa semnarea tratatului de la Maastricht, aceasta a devenit un principiu nelimitat al contractelor europene.

Conform reglementarilor Comunitatii Economice Europene(1957), politica economica generala si cea monetara sunt considerate probleme de interes comun, care nu trebuie coordonate  prin masuri legale comune, ci sub forma unor recomandari pentru statele membre. Liberalizarea circulatiei capitalului a fost pusa, insa, in mod expres, sub rezerva necesitatii. Acest lucru a permis statelor membre sa mentina sub control circulatia capitalului. Astfel de limitari ale gradului de circulatie a capitalului s-au concretizat atat masuri administrative, cat si masuri dictate de piata pentru reglarea fluxurilor de capital in si din tara (precum restrictiile pentru creditele in valuta, tranzactiile cu hartii de valoare, cumpararea si vanzarea de devize, castigul din participatie si alte drepturi comerciale).

Abia prin Tratatul de la Maastricht s-a luat o decizie stricta, unanim inteleasa ca fiind  obligatia universala de liberalizare a circulatiei capitalului (Articolul 73b stipuleaza ca toate restrictiile privind circulatia capitalurilor intre statele membre, precum si intre statele membre si tari terte sunt interzise). Aceasta reglementare subliniaza clar faptul ca nu trebuie sa existe interdictii si restrictii de aprobare atata timp cat acestea nu sunt justificate in mod exceptional (Articolul 73c stipuleaza ca interzicerea restrictiilor nu aduce atingere aplicarii restrictiilor existente la 31 decembrie 1993, in temeiul dreptului intern sau comunitar, in ceea ce priveste circulatia capitalurilor avand ca destinatie tari terte sau provenind din tari terte, in cazul in care acestea implica investitii directe, inclusiv investitiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de titluri pe pietele de capital). Se statueaza astfel posibilitatea, pentru statele membre, de a controla circulatia capitalurilor prin politici fiscale, desi uneori pot avea chiar caracter discriminatoriu. Valentele obligatiei de liberalizarea circulatiei capitalurilor capata un contur explicit si legitim daca interventiile sunt justificate de motive de ordine sau siguranta publica sau daca sunt in interesul general, respectiv sunt rezonabile si nu discriminatorii .

Asa cum stipuleaza articolul 37b, obligatia de eliminare a restrictiilor privind circulatia  capitalurilor vizeaza si relatiile statelor membre cu de statele care nu apartin U.E. Insa, articolul 73f stipuleaza ca in cazul in care, in imprejurari exceptionale, circulatia capitalurilor provenind din sau avand ca destinatie tari terte provoaca sau ameninta sa provoace dificultati grave pentru functionarea uniunii economice si monetare, Consiliul, hotarand cu majoritate calificata la propunerea Comisiei si dupa consultarea B.C.E., poate adopta, in raport cu tari terte, masuri de salvgardare pentru o perioada care nu poate depasi sase luni, in cazul in care aceste masuri sunt strict necesare. Aceasta reglementare, in raport cu dreptul comunitar de liberalizare a circulatiei capitalului in tarile din afara U.E., reprezinta un regres, constituindu-se a fi un real obstacol  care limiteaza libertatea circulatiei capitalului

Virtutile restrictionarii liberalizari totale a circulatiei capitalurilor au fost recunoscute si de economisti liberali, fiind probate in doua cazuri recente: Chile (prin obligatia constituirii depozitelor in numerar fara dobanzi asupra importurilor de capital) si Malaiezia (unde importul si exportul monedei nationale a fost permis doar intr-o masura foarte mica, iar repatrierea capitalului extern pe termen scurt nu a fost permisa decat dupa un an).
Unii cercetatori sunt de opinie ca, odata cu criza de pe piata financiara, se proclama si sfarsitul  neoliberalismului , deoarece chiar si in Uniunea Europeana au existat, in ultimul timp, intentii de restrictionare a libertatii de circulatie a capitalului (promotori fiind cancelarul Germaniei, liderul fractiunii parlamentare crestin democrate si crestin sociale sau premierul landului Renania de Nord). Insa, la scurt timp, lucrurile au luat din nou o alta intorsatura, deoarece simpla solicitare de regularizare a pietelor financiare a ramas doar o acoperire pentru banci, acoperire care consta, exclusiv, in acordarea de garantii bancare sau subventii.
  • Istoria confirma faptul ca libera circulatie a capitalului nu reprezinta, in nici un caz, o conditie necesara pentru prosperitatea economica
In prezent, pe fondul acutizarii crizei financiare, aspectele privitoare la controlul gradului de liberalizare a circulatia capitalului nu sunt luate in considerare nici de catre U.E., nici de catre presedintele Consiliului U.E., Nicolas Sarkozy, si nici de catre guvernul german. Aceasta decizie se sprijina pe ideea cresterii transparentei in comertul mondial cu hartiilor de valoare. Insa, transparenta din tranzactiile pe credit si cele cu hartii de valoare poate fi inteleasa  ca instrument de reglare a crizei doar in masura in care se pleaca de la premisa ca investitorul instruit va renunta pe viitor la investitiile riscante (ceea ce nu se va intampla daca investitorul se bazeaza pe rezerva ca statul va compensa eventualele pierderi).
Expansiunea excesiva a pietelor financiare nu ar fi avut suport fara redistribuirea masiva de la sfarsitul anilor `70 a veniturilor si a patrimoniului de jos in sus. Aceasta a dus la o crestere continua a patrimoniului financiar pana la varful societatii, nemaiputand fi integrat in circuitul economic real, deoarece - datorita redistribuirii - ii lipsea cererea consumatorului . Inrautatirea pozitiilor de negociere dintre patronat si sindicat, cat si suprimarea politicii sociale compensatorii au reprezentat cauzele dar si rezultatul continuu al dominantei pietelor financiare (definind astfel un cerc vicios).

Cele prezentate pana acum ne permit sa apreciem ca libertatea circulatiei capitalului trebuie pusa temeinic sub semnul intrebarii (deoarece exista posibilitatea investitorilor de a se retrage oricand de la o reglementare nationala sau din cadrul U.E.).
Istoria confirma faptul ca libera circulatie a capitalului nu reprezinta, in nici un caz, o conditie necesara pentru prosperitatea economica; reamintim aici faptul ca primele decenii de dupa cel de-al doilea razboi mondial au fost deceniile cu cele mai multe restrictii de circulatie a capitalului din istoria capitalismului; totodata, acestia au fost anii in care s-a dovedit o crestere economica neobisnuit de mare, un somaj aproape inexistent, cresteri reale ale veniturilor si un progres social .

Spre deosebire de Eurosistem, modelul substitutiei monetare impune un grad de libertate a capitalurilor mult mai ridicat. Posibilitatile de control si de limitare a riscurilor sunt reale. Liberalizarea circulatiei capitalurilor nu mai este o optiune (exprimata mai devreme sau mai tarziu in ipoteza adoptarii monedei unice), ci o necesitate. Vulnerabilitatile (de genul celor mentionate anterior) sunt eliminate.
B. In ceea ce priveste opiniile si pozitiile diferitelor structuri (U.E., pe de o parte, si statele (ne)membre, pe de alta parte) cu privire la substitutia monetara bazata pe moneda unica europeana se impun cateva precizari.
Euoizarea este un fenomen de data relativ recenta; aceasta deoarece insasi moneda unica europeana nu are o istorie prea indelungata (aceasta debutand abia in anul 1999). Desi ideea initiala a fost atribuita Poloniei (in anul 2000), pionieratul in acest domeniu apartine unor entitati recent create: Muntenegru (care si-a declarat independenta la 3 iunie 2006) si Kosovo (care si-a autoproclamat independenta la 17 februarie 2008). Acestea au decis euroizarea unilaterala, incepand cu anul 2002. Apoi, Principatul Monaco, San Marino, Statul Vatican si Principatul Andorra au adoptat moneda euro ca urmare a incheierii unui acord monetar cu Comunitatea Europeana.

Daca in ce priveste statele din afara U.E. pozitia Bancii Centrale Europene este clar definita (desi abia din anul 2004, cand, dupa semnarea acordului cu Principatul Andorra, B.C.E. declara ca euroizarea trebuie sa se realizeze pe seama unui acord), in ceea ce priveste statele membre ale U.E. (respectiv statele posibile viitoare membre) situatia este ceva mai complicata. Odata cu aparitia primelor studii cu privire la avantajele euroizarii (in anul 2004), problematica a devenit si mai controversata, atragand declaratii ferme din partea institutiilor U.E. Cu titlu de exemplu, retinem concluzia formulata in cadrul Consiliului EcoFin din noiembrie 2000 care preciza ca trebuie sa fie clar ca orice adoptare unilaterala a monedei unice prin intermediul procesului de euroizare este impotriva rationamentului economic fundamental al U.E.M. din Tratat care prevede adoptarea finala a euro ca obiectiv al unui proces de convergenta structurata intr-un cadrul multilateral.

Prin urmare, euroizarea unilaterala nu reprezinta o modalitate de a ocoli stadiile prevazute de Tratat pentru adoptarea monedei euro. In acelasi an, B.C.E. declara ca Eurosistemul nu considera euroizarea un mod acceptabil in care o tara aderenta sa adopte moneda euro. Tarile aderente se afla pe un traseu prestabilit de intrare in U.E. si, in final, in zona euro ceea ce implica faptul ca trebuie sa urmeze procedurile si sa respecte cerintele stabilite prin Tratat. Euroizarea de catre o tara aderenta ar intra in conflict cu rationamentul economic al U.E.M. care prevede adoptarea monedei euro ca fiind scopul unui proces de convergenta intr-un cadru multilateral.
Deoarece o parte din statele care au aderat al U.E. in 2004, respectiv 2007, si-au afirmat intentiile in favoarea euroizarii unilaterale inca din perioada preaderarii (ca de exemplu Bulgaria), pozitiile oficialilor si entitatilor U.E. nu s-au limitat doar la nivelul declarativ, trecand chiar in planul amenintarilor (institutiile Comunitatii afirmand ca aceste state ar risca chiar respingerea cererii de aderare).


Radu Golban este politolog şi jurist, master in studii europene avansate si doctor în ştiinţe economice


Citeste mai multe despre   










2660 vizualizari

  • 0 (0 voturi)    
    Ceva despre o alta problema in suspensie. (Sâmbătă, 2 iulie 2011, 19:08)

    Diplomat [anonim]

    Domnule Golban, mai spuneti-ne ceva despre acea creanta de ordinul zecilor de miliarde de Euro!?, pe care statul Roman ar avea-o fata de Germania, derivand din furniturile facute Reichului, in baza Acordului economic romano-german, incheiat inainte de 1939. BNR se derobeaza cu desavarsire in aceasta problema, desi ar trebui sa aiba toate cifrele care s-au contabilizat in acele vremuri.Ar trebui antrenat si d-l Bogdan Aurascu, cel care a obtinut castig de cauza la Haga, in problema delimitarii platoului continental al Marii Negre. El ar putea argumenta de ce Tratatul de pace de la Paris, nu a inchis aceasta problema pentru Romania. Macar acolo unde mai mult decat aparentele am avea sanse reale de a recupera creante ale statului roman, adica bani ai tuturor romanilor, ar trebui incercat, cu atat mai mult cu cat pana si in Parlamentul german s-au auzit voci care ne dadeau dreptate, afirmand ca alte state au recuperat de la Germania creante similare.Nu trebuie sa avem nici un complex fata de Germania, ca am deranja prin aceasta "bunele" relatii bilaterale;se cunoaste foarte bine ca statele pot avea relatii bilaterale prietenesti, foarte bune, dar, intotdeauna pe primul plan sunt propriile lor interese majore.Iar diplomatia a fost facuta, din cele mai vechi timpuri, pentru a armoniza interesele statelor si a evita conflictele si razboaiele.
    Poate mai faceti un brief-ing, ca sa stim pe unde mai stam cu problema respectiva.As aprecia foarte mult si nu numai eu.Poate se va redeschide interesul pentru a se incerca ceva oficial macar.
    Dumneavoastra sunteti-in afara competentei profesionale- si printre cei mai bine informati despre felul cum stau lucrurile si despre practica internationala.Multumesc
    • 0 (0 voturi)    
      Liniste deplinca (Duminică, 3 iulie 2011, 16:47)

      Radu Golban [anonim] i-a raspuns lui Diplomat

      Stimate Domn, va multumesc pentru interesul manifestat; din pacate nu am noutai pentru cititori. Singura noutate este pentru mine tocmai lipsa de interes profesional a celor avizati. Tratatul de Pace de la Paris a mai garantat si drepturile omului si libertatea de exprimare- tot fara folos. Fara o vointa politica aceste creante vor ramane in instorie precum si alte drepturi ale tarii - tradate mai intai de propriile elite - apoi firesc de dusmani. "All animals are equal, but some are more equal than others"... este valabil pentru Orwell dar si pentru Europa, cand comparam animale politice cu briz briz pseudo-suveran de pe Lipscani.
      Criza eurosistemului, care arata astazi fara indoiala ca intre deficitele din clinring si deficitul comercial al tarilor din eurosistem supuse unei indatorari fortate, nu este nici o diferenta. "A vorbi de mort in casa spanzuratului" pare sa fie valabil si pentru subiectul creantelor intr-o Europa cu libertati la fel de bine fundamentate astazi , precum in 1947.
      Nu atat suma de 19 miliarde, care firesc ca ar folosi tari, cat prestanta unui partener european, demn, care si-a respesctat obligatiile, a stat in centrul atentiei mele.
      Un sef de stat astazi, care considerea Germania din 1940 un aliat este si el un vazal credul si servil, precum fascistul venerat.
    • 0 (0 voturi)    
      Germania (Duminică, 3 iulie 2011, 19:44)

      Silu [anonim] i-a raspuns lui Diplomat

      Nu numai ca au fost voci, dar in Germania s-a stabilit clar ca exista aceasta datorie neonorata (destul de substantiala) fata de Romania. Relatiile bilaterale pot fi subminate doar atunci cand NU iti sustii interesele proprii, deci ceilalti, pe buna dreptate, nu te respecta. Recentele declaratii pe tema razboiului cu URSS NU au suparat pe nimeni in Occident, ci doar pe neocomunistii din Rusia; Romania este acum intr-o etapa in care isi si permite sa-si sustina interesele cat se poate de direct.


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version