Cozile erau ceva la ordinea zilei în ultimii ani ai comunismului, mai ales atunci când în spatele magazinelor oprea mașina cu alimente. „S-a terminat!” era pentru mulți dintre părinții de la acea vreme o frază pe care o primeau atunci când le venea rândul.
30 de ani mai târziu, copiii lor sunau în disperare la bănci, în speranța că vor prinde o garanție de la stat, pentru a accesa un credit – să-și ia un apartament și să se mute din casa părintească. Ca și părinții lor la cozile din vremea comunismului, se loveau însă tot mai des de „nu mai avem fonduri” și își puneau speranța în „așteptați suplimentarea”.
Stimulentul pentru această îmbulzeală l-a reprezentat, ani la rândul, programul Prima Casă, care a venit într-un moment când România cunoștea și cealaltă față a ciclului economic: piața imobiliară intrase pe o pantă descendentă, după o scurtă perioadă de boom.
În prezent, situația s-a răsturnat. „Noua Casă”, urmașa „Primei Case”, e departe de succesul din alți ani, pentru că nu mai e deloc atractiv, într-o piață imobiliară și într-un mediu economic care s-au schimbat față de anii când tinerii români făceau coadă la „Prima Casă”.
Vrem case mai bune, care costă mai scump, iar dobânzile la bănci au ajuns mai avantajoase decât ce oferă programul guvernamental.
