Trei generații, trei tipuri de cadouri: mai întâi au fost bananele verzi, care nu apucau să se coacă, apoi treningurile pentru școală, iar azi sacul plin cu de toate.
Chiar dacă Moș Crăciun – cea mai frumoasă minciună a copilăriei – este deconspirat la un moment dat, tot restul vieții ne prefacem că încă mai credem în acest personaj și așteptăm darurile care i se pun în sac (a se citi cârcă) cu aceeași nerăbdare. Bătrânelul ăsta simpatic, bărbos, burtos, cam zgomotos când li se arată copiilor, dar extrem de discret când îi vizitează în miezul nopții, este un tip care știe să se adapteze foarte bine vremurilor în privința cadourilor pe care le aduce.
În copilăria mea, în anii 70, cât a trăit bunicul, am crezut că Moș Crăciun în persoană îmi lasă punga pe care o găseam dimineața lângă fereastra. Mai cu seamă pentru că într-un an l-am și auzit. Venise de la muncă vecinul de alături și își bătea ghetele de zăpadă pe preșul din fața ușii… Bunicul mi-a spus că e Moșul și că, dacă nu adorm, nu mai trece pe la noi. Am strâns tare ochii și până la urmă m-a luat somnul.
