De zeci de ani există o dezbatere privind necesitatea, dar și moralitatea deciziei de a lansa cele două bombe atomice asupra Japoniei la finele celui de-al doilea război mondial.
Opiniile sunt împărțite între tabăra celor care sunt de părere că Japonia era deja învinsă și că decizia de a lansa bombele atomice a fost una pripită și clar lipsită de umanitate.
În același timp, există și curentul de opinie care afirmă că niponii nu ar fi cedat, iar o invazie terestră a arhipelagului japonez s-ar fi terminat cu o baie de sânge, cu victime de ordinul milioanelor.
Pentru a putea da un verdict cu pretenții de corectitudine trebuie să fie analizată situația militară, precum și contextul politico-strategic al momentului.
Contextul strategic și militar în vara lui 1945
După înfrângerea Germaniei și terminarea războiului în Europa, era clar că eforturile aliaților se vor concentra pe frontul din Pacific. Aici, în urmă strălucitei strategii americane de „island hopping”, controlul japonez se rezuma la arhipelagul nipon, plus partea continentală pe care o ocupaseră în anii ’30.
Treptat, imensul avantaj economic, industrial și militar pe care americanii îl aveau și-a spus cuvântul. Începând cu bătălia de la Guadalcanal, desfășurată între august 1942 și februrie 1943, americanii au preluat inițiativa, reușind să împingă treptat trupele japoneze din toate arhipelagurile ocupate.
De asemenea, marina imperială, mândria Japoniei la începutul conflictului, ajunsese o umbră a ceea ce fusese, după înfrângeri majore repetate, precum Midway sau bătălia din marea Coralilor. Treptat, americanii au reușit să sugrume rutele maritime de aprovizionare către Japonia, ceea ce a dus la sucombarea aproape totală în ceea ce privește funcționarea economiei de război nipone. Trebuie ținut cont că Japonia este o țară fără resurse naturale semnificative, depinzând aproape în totalitate de importuri.
După bătălii extrem de costisitoare din punct de vedere al pierderilor umane, trupele americane se aflau pe punctul de a lansa invazia finală a Japoniei. Totuși, pierderile considerabile din bătăliile pentru Iwo Jima sau Okinawa au făcut ca în mentalul colectiv al soldaților americani să se înfiripeze o teamă constantă legată de o eventuală debarcare în Japonia.
Văzuseră fanatismul cu care japonezii luptau până la ultimul om chiar și atunci când nu mai exista nicio șansă de victorie. Diferențele tehnologice, de resurse, dar și umane erau uriașe în favoarea americanilor.
Astfel, potrivit estimărilor, pentru fiecare soldat activ aflat în luptă, americanii aveau 27 de oameni care îi asigurau acestuia cele necesare (aprovizionare, îngrijiri medicale,etc), iar japonezii numai doi.
„Glorioasă moarte a o sută de milioane de oameni”…
În acest timp, mașina de propagandă japoneză s-a pus în mișcare și a început să pregătească „frontul de acasă” în perspectiva iminentei invazii americane. Apelând la tradiție și istoria lipsită de înfrângere a Japoniei, liderii niponi intenționau să mobilizeze populația civilă care să sprijine armata regulată în lupta contra americanilor.
Ferm convinși că nu mai pot obține victoria, încercau să provoace oponenților atât de multe pierderi încât victoria acestora să fie îndeajuns de costisitoare pentru a nu mai continua lupta. De asemenea, japonezii mai dispuneau de aproape un million de soldați în Manciuria, și încă pe atât în Japonia. Conducerea militară japoneză elaborează Operațiunea Ketsugo (în traducere liberă „operațiunea decisivă”) care presupunea angajarea întregii populații civile în lupta.
Astfel, femei, copii și bătrâni urmau să fie înarmați cu tot ceea ce putea să fie considerat o armă și instruiți în folosirea ei. Evident, ei nu urmau să aibă niciun fel de valoare combativă, urmând să fie exclusiv carne de tun. Totodată, erau pregătite un număr imens de avioane kamikaze pentru a ataca vasele de pe care urmau să aibă loc debarcările. În plus, relieful specific al Japoniei urma să facă dificilă debarcarea americană, întrucât locurile pretabile pentru o asemenea operațiune erau evidente, și ca atare elementul surpriză urmă să lipsească.
Operațiunea Downfall
Planul american de invazie a Japoniei a purtat numele de cod Operațiunea Downfall. La rândul ei, această urmă să fie divizată în două, operațiunea Olympic, invadarea celei mai sudice insule, Kyushu, și operațiunea Coronet prin care se ocupă debarcarea pe principal insula, Honshu. Planificarea operațiunii a căzut în sarcina generalului Douglas MacArthur și amiralului Chester Nimitz.
Astfel, operațiunea Olympic urma să înceapă cu o debarcare de proporții colosale, în sudul insulei Kyushu, pe dată de 1 noiembrie 1945. Din punct de vedere logistic, debarcarea ar fi depășit cu mult proporțiile celei din Normandia, din 6 iunie 1944.
Baza de plecare a operațiunii urma să fie insula Okinawa, proaspăt cucerită. De asemenea, se avea în vedere, în prealabil, ocuparea insulei Formosa, precum și a unor porturi chinezești. Având în vedere amploarea apărării japoneze, dar și experiență precedentelor bătălii, cifrele estimate de strategii americani în ceea ce privește pierderile erau uriașe. Astfel, aceștia presupuneau vor avea aproximativ 700 de mii de morți și răniți. Cifra era una uriașă, și se considera că va fi greu digerabilă de către publicul american deja sătul de război după patru ani.
Proiectul Manhattan
Sub acest nume s-a desfășurat proiectul construcției primei bombe atomice de către Statele Unite. Sub conducerea fizicianului Robert Oppenheimer, are loc primul test reușit (Trinity), când, pe 16 iulie 1945, este detonate prima bombă cu plutoniu în deșertul Nevada. Luarea la cunoștință a acestui lucru de către președintele Truman, precum și refuzul japonezilor de a oferi un răspuns Declarației de la Potsdam, au fost elemente cruciale în luarea deciziei privind lansarea bombelor atomice.
În ceea ce privește opiniile specialiștilor avizați, și aici opiniile sunt împărțite. Asfel, există opinia în care este pusă în discuție moralitatea folosirii bombei atomice, considerându-se că fiind vorba de arme noi, a fost momentul prielnic pentru a le vedea pe câmpul de luptă. În plus, tensiunile ruso-americane începeau să-și facă simțită prezența, iar SUA ar fi ales să utilizeze armele nucleare pentru a-și asigura un avantaj strategic și psihologic asupra rivalilor ruși.
Totuși, cealaltă tabăra a curentului opus de opinie afirmă că în ciuda aparențelor, bombă atomică s-a dovedit o opțiune mai puțin sângeroasă decât ar fi fost o luptă prin mijloace convenționale care cu certitudine ar fi produs mult mai multe victime și nici nu se putea spune cât ar fi durat operațiunile militare.
Faptul că japonezii nu ar fi cedat este evident. Chiar și după decizia împăratului de a se implica direct în luarea hotărîrii de acceptare a capitulării necondiționate, o facțiune dură din conducerea armatei nu a acceptat înfrângerea, încercând o lovitură de stat.
Statistica este destul de clară și arată că ar fi avut loc o mai mare pierdere de vieți omenești dacă invazia ar fi avut loc, restul opiniilor, pro sau contra, trebuie private prin prisma taberei care le emite.
Referințe:
-Allen, Thomas B.; Polmar, Norman, Code-Name Downfall: The Secret Plan to Invade Japan-And Why Truman Dropped the Bomb
-Feifer, George ,The Battle of Okinawa: The Blood and the Bomb
-Drea, Edward J., In the Service of the Emperor: Essays on the Imperial Japanese Army
-Giangreco, Dennis M., Hell to Pay: Operation Downfall and the Invasion of Japan, 1945–1947
28
13
