Incepand cu 1 februarie 2013, toate activitatile extractive, inclusiv extractia petrolului, dar mai putin cea a gazului natural, sunt impozitate cu un procent de 0,5% aplicat la veniturile obtinute de operatorii din aceste industrii. De asemenea, operatorii economici care desfasoara cumulativ activitati de extractie si comercializare a gazelor naturale sunt supraimpozitati cu 60% din veniturile suplimentare obtinute ca urmare cresterii preturilor gazelor naturale, ca efect al dereglementarii pietei. Separat, operatorii de transport si distributie de energie electrica si gaze naturale vor plati un impozit de 0,1 lei/MWh pentru transport si 0,75 lei/MWh pentru distributie. Fondurile estimate de Guvern a fi obtinute cumulativ din aplicarea celor trei masuri fiscale depasesc doar in 2013 valoarea de 600 milioane lei.
Taxarea veniturilor suplimentare obtinute de operatorii in domeniul extractiei gazelor naturale in urma liberalizarii preturilor era o masura asteptata si vine ca urmare a acordului cu FMI si a negocierilor care au urmat cu operatorii din piata. In schimb, celelalte doua taxe (si anume taxa speciala pe resurse naturale si taxa in domeniul transportului si distributiei energiei/gazului) par sa fi luat prin surprindere piata, din perspectiva rapiditatii cu care au fost implementate, precum si a scopului extins si formei de implementare.
Realitatea inceputului de 2013 arata o economie (inca) instabila si neinteresanta pentru relansarea capitalului strain, in vreme ce capitalul autohton este insuficient pentru a sustine economia. In plus, presiunea reducerii deficitului bugetar este potentata de nevoia de mentinere sau chiar relaxare a fiscalitatii generale, vazuta ca factor de relansare economica, dar si ca indeplinire a unor promisiuni electorale.
In aceste conditii, deblocarea fondurilor europene si gasirea unor surse alternative de venituri la bugetul de stat par a fi un deziderat al guvernului. Si cum se poate face acest lucru? In primul rand, prin masuri de combatere a evaziunii fiscale (reforma reala a ANAF se lasa inca asteptata) si de largire a bazei de impozitare (unele masuri fiscale, cu impact totusi redus, au fost introduse deja; de exemplu, in aceasta categorie s-ar incadra limitarea deducerii cheltuielilor cu autovehicule, extinderea impozitului pe veniturile obtinute in Romania de nerezidenti).
Guvernul justifica aceasta supraimpozitare specifica unei categorii de operatori prin pozitia de monopol natural in cazul distribuitorilor si transportatorilor de energie si gaze, precum si prin nevoia ca detinatorii de licente de exploatare sa aiba o contributie justa la efortul general de dezvoltare economica si corelata cu importanta si caracterul neregenerabil al resurselor naturale. Totusi, autoritatile trebuie sa evalueze efectul acestor taxe pe termen mediu si din perspectiva impactului asupra investitorilor (majoritatea companiilor vizate au actionari privati). Schimbarea peste noapte a ratelor de rentabilitate, precum si lipsa unor stimuli pentru proiectele de crestere a eficientei energetice pot afecta negativ apetitul investitional al acestor operatori. De aceea, cred ca se impune directionarea clara a unei parti din veniturile generate de aceste taxe catre obiective specifice domeniului energetic (de eficientizare a sistemului sau de sustinere a consumatorilor afectati de liberalizarea preturilor). Ar mai fi de monitorizat, de asemenea, legitimitatea acestor taxe din perspectiva legislatiei europene si a efectelor macroeconomice in cazul in care exista supape de impingere a acestor costuri catre consumatorii finali.
Nu in ultimul rand, experienta practica a ultimilor ani cu privire la gestionarea problematicilor fiscale ale companiilor din sectorul energetic aduce exemple variate de situatii in care se impun clarificari legislative sau de abordare a autoritatilor fiscale.
Un asemenea exemplu este sistemul obligatoriu de taxare a microintreprinderilor cu 3% din venitul realizat, care a devenit aplicabil tuturor companiile noi, pana la depasirea plafonului de 65.000 euro din cifra de afaceri. Astfel, legislatia actuala nu clarifica posibilitatea reportarii pierderilor fiscale din investitii in perioada in care compania nou infiintata este supusa acestui regim. Ori, in contextul in care o investitie, sa zicem, intr-un parc eolian, poate dura cativa ani pana la momentul realizarii de venituri, imposibilitatea preluarii pierderii fiscale (in scopul deducerii ulterioare la momentul generarii de venituri) ar insemna un cost fiscal injust si semnificativ.
Apoi, sunt de semnalat alte probleme operationale de natura fiscala atunci cand vorbim de investitii in proiecte de energie regenerabila. Astfel, din cauza lipsei unor reglementari fiscale specifice, exista o inconsistenta a autoritatilor locale cu privire la modalitatea de declarare si impunere a impozitului pe proprietate (unele autoritati interpreteaza, eronat in opinia mea, ca toate elementele constitutive ale unei turbine eoliene reprezinta bun imobil si trebuie impozitate ca atare). Alte aspecte similare care necesita clarificari se refera la modalitatea de amortizare fiscala a turbinelor eoliene si aplicarea corecta a locului si ratelor de impozitare in cazul vanzarilor de actiuni in companiile care opereaza parcuri eoliene/fotovoltaice. Si nu in ultimul rand, abordarea neunitara a autoritatilor fiscale cu privire la conceptul fiscal de "transfer de activitate" poate da nastere la costuri neprevizionate cu TVA-ul in cazul instrainarii de active aferente proiectelor de energie regenerabila.
Acestea fiind spuse, asteptam dezvoltarile legislative necesare pentru ca anul 2013 sa devina un an al stabilitatii fiscale pentru actorii din sectorul energetic.
Autor: Alexandru Cristea, Tax Partner, Tuca Zbarcea & Asociatii Tax
alexandru.cristea[at]tuca.ro
