„M-am gândit în toată perioada ce să fac să îmi rezolv treburile ca să am timp de copil, cum să îi fac camera frumoasa și primirea la fel. Dar nu m-am gândit cât de greu îi va fi în noua casă. Ce se va întâmpla în prima dimineață…”
Nu știam ce să îi dau să mănânce, nu știam să îl culc, nu știam să vorbesc cu el. Nu știam nimic. Când am decis că vreau să adopt, nu m-am gândit prea mult la ce va fi în momentul în care va veni acasă un copil. Nu m-am gândit că va avea nevoie de o perioadă de acomodare.
Dar da, e logic, trebuia să mă gândesc la asta. Și, recunosc, m-am gândit la asta abia a doua zi dimineața acasă după ce a ajuns la noi.
Avea 2 ani când a ajuns la noi și nu vorbea. Când naști și îți cunoști copilul de la început, îi știi cuvinte, le înveți odată cu el, dar când îl iei la doi ani, nu înțelegi nimic. În prima dimineață a început să îmi spună ceva gen blablabla pe limba lui, dar nu înțelegeam nimic.
Primul pas în acomodarea copilului adoptat: l-am învățat să mănânce
Nu voia să mănânce nimic. Am sunat asistenta maternală și am întrebat-o ce mănâncă Sebastian dimineața. Mi-a spus că salam, cârnăciori prăjiti. Oh, God! Eu îi făcusem brioșe de ou cu avocado. A trebuit să învăț ce să îi dau să mănânce, să îl învăț să mănânce. Nu puteam să îi scot brusc tot din trecutul lui, așa că am luat-o treptat. M-am dus și am cumpărat cârnăciori, deși îi uram. În plus, încă era dependent de biberon – lapte sau ceai. Cam 5, 6 biberoane pe zi. Evident, dacă mânca asta, nu mai voia mâncare.
0
4
