Denumirea de „şampanie” îşi are originea în mica zonă viticolă Champagne din nord-estul Franţei. Aici, cândva, prin secolul al 19-lea a început producerea primului vin cu adaos natural de dioxid de carbon, obţinut prin refermentare în sticlă. Contrar legendei, şampania nu a fost inventată de călugărul Dom Pérignon, care şi-a dat obştescul sfârşit cu mai bine de 100 de ani înaintea definirii şampaniei aşa cum o ştim noi azi. E adevărat, însă, că cercetările modestului călugăr benedictin i-au ajutat, într-o bună măsură, pe producătorii francezi din Champagne să devină celebri şi bogaţi.
Povestea de succes a şampaniei nu se datorează atât de mult „produsului”, cât, mai ales, tehnicilor iscusite de marketing folosite de producătorii francezi. Aceştia, reprezentaţi de un sindicat puternic, au protejat marca, astfel că denumirea de şampanie nu mai poate fi folosită pentru spumantele produse în alte zone din lume, chiar dacă sunt obţinute printr-o tehnologie similară celei utilizate în Champagne. Prin urmare, este şampanie numai vinul spumant produs în zona Champagne din Franţa şi, evident, acesta nu ajunge pe toate mesele.
Vin spumant sau vin spumos, aceasta-i întrebarea!
Dintre vinurile efervescente (cu adaos de dioxid de carbon), cele mai cunoscute sunt vinurile spumante (obţinute prin refermentarea vinului în sticlă sau în recipiente închise de inox) şi vinurile spumoase (obţinute prin impregnarea cu dioxid de carbon a vinurilor de bază). Din păcate, asemănarea între denumirile spumant şi spumos duce la confuzii. Adesea, consumatorii nu sesizează diferenţa, până în momentul în care află preţul - dealtfel, în mod justificat, mai ridicat pentru vinurile spumante.
Iată câteva exemple de vinuri spumante, altele decât şampania: Prosecco (Italia) - obţinut prin metoda Charmat (a doua fermentaţie naturală în tanc de inox), Cava (Spania) şi Cremant (Franţa) - ambele obţinute prin metoda tradiţională „Champenoise” (a doua fermentaţie naturală în sticlă).
Amănunte de care e bine să ţinem seama când consumăm vinuri spumante:
Paharele în care se servesc spumantele, înalte şi cu picior fin, trebuie să aibă o formă de lalea sau ovoidală. Aceste forme asigură o înălţime suficientă a lichidului, dând posibilitatea de a aprecia perlarea, una dintre caracteristicile de bază ale vinului spumant.
Spumantul brut sau sec se potriveşte la aperitiv iar cel demisec, demidulce şi dulce, se serveşte de obicei la sfârşitul mesei, împreună cu desertul.
Vinul spumant trebuie consumat la anumite temperaturi, în funcţie de calitatea acestuia. Astfel, vinurile spumante obţinute prin metoda Champenoise, se servesc între 6° şi 8°C, iar vinurile fermentate în tanc (de exemplu, Prosecco), la temperaturi cuprinse între 4° şi 6°C. Sticlele se răcesc într-o frapieră cu apă şi gheaţă. Evitaţi răcirea buteliilor de vin spumant în congelator şi, mai ales, nu puneţi cuburi de gheaţă în pahare.
În mod tradiţional, vinurile spumante se asociază cu momentele speciale din viaţa noastră: aniversări, nunţi, botezuri, recepţii sau sărbătorirea unor reuşite. În ultimii ani însă, consumatorii şi-au rafinat stilul de viaţă şi au început să bea spumante la mesele obişnuite, doar de dragul plăcerii hedoniste.
1
4
