Când eram în anul I de rezidențiat în psihiatrie și prea multe nu știam (astăzi, diferența e că știu cât de puține știu), am fost martor la următoarea întâmplare, care, așa tristă și meschină cum e, are câteva învățăminte și merită să o țin minte și poate chiar să o povestesc aici. Cele de mai jos sunt autentice, fiind ascunse doar numele și mici detalii, din motive de confidențialitate. Domnul A. era se internase la spitalul de psihiatrie pentru alcoolism. Intenția declarată și lăudabilă era oprirea consumului. Povestea cu lacrimi în ochi despre necazurile din viața sa, despre depresia care îl determina să bea; îți era ușor, nu doar să empatizezi, ci și să simpatizezi cu el. Într-o dimineață, la foarte scurt timp după discuția inițială cu el, l-am găsit, spre surpriza mea, într-un salon „de supraveghere”, adică acele saloane unde pacienții sunt încuiați, în regim special de internare împotriva voinței, scrie medicul psihiatru Vlad Stroescu.
Citeste mai mult si comenteaza pe MedLive.ro
