În jurul orei două dimineața, mă pregăteam să închid computerul și să mă duc la culcare, când am văzut ultimele știri pe telefon și, imediat, am devenit cât se putea de alert. ”Transportul public, cu autobuze, metrou, feribot și servicii de lungă distanță pentru pasageri se suspendă începând cu 23 ianuarie 2020, ora 10.00 a.m. Locuitorii nu trebuie să părăsească Wuhanul decât din raţiuni urgente, iar plecările avioanelor și trenurilor se suspendă. Aceste servicii rămân blocate până la noi ordine”. Derutat și îngrijorat, am citit de trei ori acel mesaj scurt, după care mi‑am trezit soția și i‑am comunicat vestea; şi ea a rămas fără cuvinte. Știam că numai o hotărâre la nivel înalt putea institui izolarea Wuhanului, o metropolă cu peste 10 milioane de locuitori, scrie XuYanqing, în jurnalul său, parte a cărții ”Coronavirus 2020 - Inamicul nevăzut. Povești din Wuhan”, scoasă la Editura Corint.
În 1998, când inundații catastrofale au lovit China, guvernul central a hotărât dirijarea şuvoaielor spre alte zone pentru a proteja Wuhanul. Acesta a fost primul moment în care noi, localnicii din Wuhan, am simțit pentru prima oară situația de urgență. Socotiserăm că zeci de cazuri nu însemnau nimic pentru un oraș cu peste 10 milioane de locuitori; pe de altă parte, știrile difuzate local transmiteau că epidemia „era evitabilă și controlabilă și nu se transmitea de la o persoană la alta”.
Totul a continuat ca și cum situația ar fi fost normală – mergeam la cumpărături în supermarketuri și malluri și ne duceam copiii în Parcul Zhongshan
Lucrul ăsta nu ne‑a atras atenția pe deplin și nici nu ne‑a declanșat panică, deși Piața de Fructe de Mare Huanan, despre care se credea că este la originea epidemiei, se află la doar șase kilometri, adică la șase minute de mers cu mașina de casa mea.
Totul a continuat ca și cum situația ar fi fost normală – mergeam, ca şi în anii anteriori, la cumpărături în supermarketuri și malluri și ne duceam copiii în Parcul Zhongshan pentru a ne relaxa. Abia după ce am citit știrea despre izolarea orașului ne‑am dat seama că declanșarea virusului era foarte gravă pentru Wuhan și chiar pentru întreaga țară, iar hotărârea de a se bloca neîntârziat orașul fusese luată de experți, pentru a limita răspândirea virusului în toată țara. Am avut parte de o noapte de nesomn.
În timp ce căutam știri pe internet, am încercat să ghicesc ce se putea întâmpla în continuare și ce ar fi trebuit să facem în dimineața următoare. Pe WeChat Moments existau postări devenite virale potrivit cărora „toată lumea din țară crede că Wuhan s‑a îmbolnăvit de pneumonie, dar locuitorii din Wuhan cred că este vorba de oraşul Hankou…”. Harta privind zonele de risc de pe internet arăta că locuința noastră se afla în zona cea mai periculoasă: centrul orașului Hankou.
M‑am sculat la şase dimineața și m‑am uitat în frigider ca să văd ce ne lipsea. La urma urmei, închiderea orașului era o chestiune gravă
Asta m‑a făcut să mă îngrijorez pentru familia mea. M‑am sculat la şase dimineața și m‑am uitat în frigider ca să văd ce ne lipsea. La urma urmei, închiderea orașului era o chestiune gravă și probabil că restricțiile nu aveau să fie ridicate curând. Era bine să cumpăr alimente și alte lucruri strict necesare. Am făcut o listă de cumpărături pe telefon și am plecat purtând mască. Mai erau câteva ore până la sistarea transportului public, însă traficul era deja mai rarefiat decât de obicei. Oamenii comentau pe străzi știrea privind închiderea orașului, unii cu calm, alții cu îngrijorare în glas.
Când am trecut prin dreptul unei stații de autobuz, am văzut o mulțime de oameni cărând bagaje și purtând măști, privind îngrijorați în direcția din care trebuia să sosească autobuzul, iar unii vorbeau agitați la telefon. Se grăbeau să se întoarcă în orașul natal. I‑am înțeles – cine nu ar vrea să meargă acasă pentru a petrece Sărbătoarea Primăverii cu familia după un an de muncă intensă? Dar am bănuit că probabil nu avea să le fie ușor să iasă din Wuhan în acele momente critice. Măștile și dezinfectantele erau în capul listei de cumpărături. În magazine există raioane speciale pentru asemenea articole: măștile respiratorii N95 costă 29 de yuani bucata, iar gelurile dezinfectante pentru mâini, pe bază de alcool, 46 de yuani sticla. Bătrânii nu prea le cumpără, fie pentru că sunt prea scumpe, fie pentru că sunt „ultimul răcnet”, preferând, în schimb, dezinfectantul lichid 84 și măștile de unică folosință.
Prețurile se scumpiseră, dar erau încă acceptabile
Oamenii s‑au grăbit să cumpere, aşa că, în câteva minute, stocurile s‑au împuţinat. Am cumpărat şi eu imediat câteva asemenea măști, dezinfectant și decoct antiviral de radix isatidis, ceea ce m‑a costat peste 200 de yuani. Am mers apoi la o piață agroalimentară, unde mai erau deschise doar câteva tarabe. Vânzătorii mi‑au spus că piața urma să fie închisă la amiază pentru dezinfectare și că nu avea să se redeschidă decât peste opt zile. Am cumpărat cartofi, morcovi, varză și usturoi – alimente ușor de păstrat – și carne de porc și carne tocată. Prețurile se scumpiseră, dar erau încă acceptabile.
În Wuhan, piețele agroalimentare sunt de obicei închise în primele zile ale Sărbătorii Primăverii. Ca atare, oamenii își fac în prealabil provizii suficiente pentru mesele de familie și pentru ospătarea rudelor și prietenilor. Tot în avans, mulți pregătesc cârnați de casă, conserve din carne și pește uscat. În comparaţie cu alţi ani însă, din cauza prețului mult crescut al cărnii de porc, aveam rezerve reduse acasă. Având acasă toate aceste alimente și materiale de igienizare, plus tăiței, fructe și gustări, puteam rezista o săptămână sau chiar zece zile dacă le raționalizam cu grijă.
Mai târziu, am primit un telefon de la un restaurant, prin care eram anunțat că trebuia să anulez rezervarea pentru cina din ajunul Anului Nou Chinezesc
Mai târziu, am primit un telefon de la un restaurant, prin care eram anunțat că trebuia să anulez rezervarea pentru cina din ajunul Anului Nou Chinezesc, optând fie pentru returnarea banilor, fie pentru reprogramarea ei. Mi‑am sunat rudele cu care plănuiam să luăm cina ca să le anunț vestea și toate au fost de acord și au înțeles hotărârea, deoarece viața și sănătatea primează. La amiază, la două ore după închiderea orașului, pe șoseaua de centură circulau doar automobile personale, iar volumul traficului era redus la jumătate față de cel obișnuit. Cerul era și mai posomorât și la începutul după‑amiezii a început o ploaie rece și dezolantă. 24 ianuarie 2020 La mai bine de zece ore de la închiderea orașului ploaia continua. Emisiunile de știri anunțau alte cazuri confirmate, zonele afectate și numărul de decese.
Pe WeChat Moments și WeChat circulau tot felul de mesaje, unele adevărate, altele false. Doar programele TV festive aminteau că era ajunul Anului Nou Chinezesc. Noi am simţit că ar trebui să sărbătorim evenimentul, de aceea m‑am dus și am mai cumpărat alimente și fructe. Clădirea în care locuiam mirosea a dezinfectant pentru că îngrijitoarea igienizase holurile și scara. Pe ușa liftului era lipit un afiș cu recomandări medicale pentru cei care aveau febră, iar contul oficial WeChat al comunității noastre a început să furnizeze informații de prevenire a infectării cu virus, instituindu‑se între timp o rețea uriașă și strictă de prevenire și control. La benzinăria de pe bulevardul Jiefang se făcuse coadă de mașini, fiecare posesor putând cumpăra cel mult 10 litri. La știri se anunțase că Tunelul de pe fluviul Yangtze urma să se închidă curând circulației, iar celor care urmau să traverseze Podul peste fluviul Yangtze avea să li se verifice temperatura.
Rețeaua de transport în comun se restrângea. Rudele mele au fost de acord să îşi amâne vizita şi să rămână acasă pentru a fi în siguranță. Prietenii din afara Wuhanului m‑au întrebat pe WeChat cum stăteau lucrurile în oraș. „Au crescut amețitor prețurile?” și „Aveți suficiente alimente?” au fost cele mai frecvente întrebări. Mulți mi‑au transmis salutări. Un amic din Beijing mi‑a spus: „Bună, prietene, noi am trecut prin SARS și știu că vă este greu. Te rog să ai grijă de tine. Îți pot trimite măști, dacă ai nevoie…” Toate aceste mesaje erau foarte încurajatoare. Mama m‑a sunat să îmi spună că bunica mea, în vârstă de 93 de ani, tocmai o întrebase de ce eu şi familia nu o vizitaserăm, cina nemaifiind gustoasă dacă se răcește.
I‑a cerut mamei să ne telefoneze și să ne spună să ne grăbim. Bunica mea este bolnavă de Alzheimer și câteodată este lucidă, alteori, confuză. Locuiește cu mama și starea ei de sănătate s‑a înrăutățit în ultimii 15 ani, după moartea bunicului meu. Acesta avea să fie cel mai nefericit ajun al Anului Nou Chinezesc din viața ei. Bunicul soției mele, profesor pensionat, are peste 80 de ani. Cea mai fierbinte dorință a lui este să fie vizitat des de membrii familiei. Însă, îngrijoraţi că ieşitul afară ar putea produce infectarea cu virus, membrii familiei soției au hotărât să nu îl viziteze, căci cele mai multe cazuri de deces din cauza virusului s‑au înregistrat în rândul persoanelor în vârstă.
Fiul meu Mumu avea doi ani și jumătate la data Sărbătorii Primăverii – aceasta era prima sărbătorire de când începuse să vorbească. Plănuiserăm să vizităm rude și prieteni și să ieșim la plimbare, dar a trebuit să anulăm totul. Mi‑am petrecut întreaga după‑amiază pregătind cina pentru familie cu ceea ce aveam în casă. Văzând flori frumoase într‑o vază și prăjituri, gustări și dulciuri multicolore pe platouri, Mumu s‑a bucurat: „Îmi place Sărbătoarea Primăverii pentru că pot mânca multe dulciuri.” Indiferent de situație, ritualurile de sărbătoare trebuie să continue.
Urmărind la televizor spectacolul de gală al Sărbătorii Primăverii, membrii familiei mele au stat la masă și au sărbătorit extraordinarul ajun al Anului Nou Chinezesc. 25 ianuarie 2020 A fost o zi umedă și vântoasă. Lampioanele roșii care atârnau pe străzi ne aminteau că în această zi începea noul an. Însă pe stradă, în afara lucrătorilor de la salubritate care măturau frunzele căzute, erau puțini oameni. Toate magazinele erau închise, având pe uși afișe precum „Cerul să apere Wuhanul” și „Sănătatea este o binecuvântare”. Prietenii și rudele se felicitau cu mesaje de tip text sau audio în cadrul grupurilor WeChat.
În acele momente critice, un strănut şi un nas care curgea, lucruri fireşti pentru un copil în vremuri obișnuite, puteau agita toată familia
Cea mai mare îngrijorare era provocată de numărul noilor infectați și de măsurile de siguranță pentru cadrele medicale care lucrau pe linia frontului. Cea mai mare speranță era ca membrii familiei noastre să nu se infecteze. Toată lumea ne sfătuia să purtăm măști de protecție, să stăm în casă, să transmitem informații privind prevenirea și controlul împotriva virusului și să ne distrăm cu copiii în casă.
Mama m‑a sunat să‑mi spună că, în caz că duceam lipsă de mâncare, tata ne‑o putea aduce cu bicicleta lui electrică şi lăsa la uşă. Mi‑a mai spus să am mare grijă de Mumu. În acele momente critice, un strănut şi un nas care curgea, lucruri fireşti pentru un copil în vremuri obișnuite, puteau agita toată familia. Era prea mic pentru a purta mască, de aceea nu am avut de ales decât să stăm în casă și, noaptea, după ce se culca, să dezinfectăm încăperile cu lămpi cu ultraviolete și lămpi germicide cu ozon.
După‑amiază am mers la supermarketul Zhongbai din vecinătate, unde erau lipite afișe cu următoarele mesaje: „Spre binele public, cumpărătorilor care nu poartă măști de protecție nu li se permite accesul în magazin.” „Înștiințare emisă de Biroul de Comerț: Orele de funcționare. 10 a.m.–5 p.m. Există suficientă marfă şi preţurile nu au fost mărite. Operațiunile de curățenie, dezinfectare și ventilație au fost efectuate…” Aceste măsuri mi‑au mai alungat din temeri. Zvonurile de pe internet privind creșterile de prețuri și lipsa de mărfuri nu trebuiau să mă îngrijoreze. 26 ianuarie 2020
Începând cu miezul nopții, s‑a interzis circulația vehiculelor personale în trei părți ale metropolei Wuhan – Wuchang, Hankou și Hanyang – pentru a preveni infectarea transfrontalieră. Din 1949 încoace, când au fost contopite într‑o singură metropolă, Wuhan, cred că este prima oară când cele trei orașe au fost separate. În același timp, s‑au instituit măsuri de izolare și în alte orașe din provincia Hubei. Numărul amețitor de cazuri confirmate și de decese în Wuhan și în întreaga țară ne‑a făcut să fim și mai agitați. Mesaje de pe WeChat Moments, despre spitale supraaglomerate de pacienți, echipamente de protecție insuficiente, precum și filmulețe în care apăreau medici înlăcrimați ne‑au adus în stare de șoc.
Situația este deprimantă. Suntem bombardați deopotrivă de zvonuri și de informații oficiale
Un fost coleg de școală, acum doctor în prima linie, mi‑a spus că situația devenise gravă. Paturile, personalul medical și echipamentele de protecție erau departe de a fi suficiente, iar unii dintre colegii lui erau suspectați că ar fi contractat virusul… În tandem cu vremea, situația este deprimantă. Suntem bombardați deopotrivă de zvonuri și de informații oficiale. Există știri cum că echipe medicale din întreaga țară și armata se grăbesc să ajungă la Wuhan, dar că cetățenii nu trebuie să intre în panică.
Spitalele Huoshenshan și Leishenshan din suburbiile orașului Hanyang sunt construite în ritm alert pentru a trata mai mulți pacienți. Deși situația din Wuhan este îngrijorătoare, oamenii puternici din oraș înțeleg că toate dificultățile vor fi temporare. Ei cred în țara și guvernul lor. La fel ca inundațiile din 1998 și virusul SARS din 2003, această criză va fi depășită. Soarele va răsări din nou.
Văzându‑l pe Mumu privind pe fereastră, l‑am întrebat:
– Vrei să te joci afară?
– Da, mi‑a răspuns el.
– Ne putem juca afară acum? l‑am întrebat.
– Nu. Acolo e un virus. După aceea și‑a ridicat pușca de jucărie și a zis:
– Dar o să lupt și o să‑l ucid, tată.
La căderea nopții, ploaia s‑a oprit. Dincolo de ferestre sclipeau lumini. Purtând mască, am coborât la parter ca să arunc gunoiul. Aerul era foarte proaspăt, iar străzile foarte curate după atâta ploaie. N‑am rezistat ispitei de a face o plimbare lungă pe străzi, care acum îmi erau deopotrivă familiare și noi. Semafoarele încă funcționau pe străzile pustii; orașul sclipea de lumini, dar era tăcut.
1
0
