Dupa 15 ani (de Cristian Preda)

de     HotNews.ro
Marţi, 14 iunie 2005, 0:00



FSN-ului i-au trebuit 15 ani, doua scindari si doua scrutinuri prezidentiale pierdute pentru a-l marginaliza pe Ion Iliescu. In 1990, manifestantii din Piata Universitatii n-au avut nevoie decat de punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara pentru a intelege ca succesorul lui Ceausescu nu este un om politic de viitor.

Fostul lider comunist a avut insa o ambitie cu mult superioara rezistentei adversarilor sai. In consecinta, a fost ales de trei ori presedinte, dominand viata politica postdecembrista. Inceputul tranzitiei l-a indemnat sa persevereze: intr-adevar, atunci cand i-a chemat pe mineri in Capitala, Iliescu fusese votat de 4 din 5 romani veniti la urne.

Aceasta larga sustinere populara i-a creat convingerea ca poate sa spuna si mai ales sa faca orice. Amintirea acelei sustineri il determina, de altfel, pe fostul presedinte sa considere ca este imun la orice investigatie, ca se afla deasupra oricarei legi a statului roman.

In iunie 1990, Iliescu era convins ca deblocarea traficului din zona centrala a Capitalei este un lucru mult mai important si decat libertatea intrunirii si decat securitatea fizica a cetatenilor din Bucuresti. Minerii din Valea Jiului si mai multe grupuri de bucuresteni l-au urmat in aceasta convingere.

Atunci s-a cerut public si s-a procedat efectiv la pedepsirea adversarilor politici, tot atunci s-a solicitat suprimarea presei critice la adresa puterii, ca si desfiintarea Universitatii si a Institutului de Arhitectura din Bucuresti. La 15 ani dupa acele tragice intamplari, dosarul mineriadei se afla inca in faza de cercetare.

O cercetare pe care Iliescu o califica, in limba Vechiului regim, drept o „provocare". Semn ca nici experienta, nici cultura sa politica nu admit indoiala.

Zeul postcomunismului romanesc nu realizeaza nici macar acum ca imaginile din iunie 1990 par desprinse dintr-un film de groaza. Personajele nu sunt insa cascadori de profesie, ci studenti surprinsi pe strada sau in salile de curs si loviti cu bestialitate de alti cetateni.

De 15 ani incoace, Iliescu sustine ca minerii nu ar fi venit in Bucuresti pe 14 iunie daca in ziua anterioara Capitala ar fi fost calma.

Numai ca pe 13 iunie Bucurestiul a fost teatrul unei revolte haotice tot din pricina autoritatilor: intr-adevar, dupa ce in cursul diminetii, militienii i-au batut pe manifestantii ramasi pe caldaram, dupa pranz, tot ei i-au provocat la infruntare deschisa pe studentii si pe ceilalti cetateni ai Bucurestiului care protestau impotriva felului in care avusese loc evacuarea Pietei.

N-a fost, asa cum s-a spus, un razboi civil, ci o lupta deschisa de catre guvernanti impotriva unor civili si pe care autoritatile nu au castigat-o decat cu ajutorul altor civili. Multumirile adresate de Ion Iliescu minerilor au fost, in acest sens, multumirile unui stat partizan, care si-a pedepsit cetatenii care nu votasera majoritatea.

A trebuit sa treaca 10 ani de la mineriada pentru ca un alt presedinte al Romaniei, Emil Constantinescu, sa ceara scuze cetatenilor, in numele statului, pentru aceste atrocitati.

Ce s-a schimbat de atunci incoace? Brutalitatea fizica a fost incet-incet evacuata din spatiul public. Ea a reizbucnit totusi de doua ori, in septembrie 1991 si, din nou, in ianuarie-februarie 1999.

Prima data, ea s-a desfasurat cu concursul unei parti a autoritatilor si a dus la caderea guvernului Roman; a doua oara, brutalitatea a fost dirijata impotriva guvernantilor si a avut drept miza intimidarea unei administratii care, la sfarsitul acelui an, reusea in extremis sa deschida negocierile cu Uniunea Europeana.

E adevarat ca, in rest, locul batei a fost luat de limbajul contondent si de o neincredere cvasi-generalizata. Indecenta publica e exprimata in dezacorduri: Ghergut, Becali et altii scriu gramatica politicii curente. Pe de alta parte, suspiciunea a devenit regula de viata cotidiana.

Puterea si opozitia isi trec reciproc in cont „greaua mostenire" a trecutului recent: institutiile sunt astfel subminate chiar de responsabilii lor.

Ceva s-a schimbat totusi. Cetateanul s-a nascut probabil chiar in acele zile dramatice din iunie 1990. Oroarea publica l-a trezit din iluzia postrevolutionara a dreptatii distribuite in mod spontan, fara lupta si chiar fara un efort prea mare.

Mobilizat politic mai intai de fortele anticomuniste, apoi de partide care au cautat sa se europenizeze, cetateanul a invatat sa-si construiasca propria cariera publica. S-a folosit de buletinul de vot pentru a elimina trei guverne. Si-a construit o voce proprie, adica o constiinta critica. Si-a definit astfel libertatea impotriva autoritatilor si nu in complicitate cu acestea.

Statul de drept nu mai e doar un proiect, ci o exigenta. Cand acesta va deveni realitate, cetateanul roman va fi parte a Europei.
In acea clipa, mineriada va fi preistorie.








Citeste doar ceea ce merita. Urmareste-ne si pe Facebook si Instagram.


103 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Întâlniri on-line | #deladistanță

Top 10 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.



powered by
developed by