Cineva imi spunea ca e mai intelegator fata de politisti decit fata de medici, pentru ca de cei dintii, daca nu comiti acte antisociale, poti scapa, in timp ce de oamenii in halate albe, nu prea ai cum. Aceasta insa e o formulare foarte, foarte veche.

In ultimii ani, functionarii publici s-au plins ca nu au cadrul legal pentru a-si desfasura in conditii optime activitatea. Pentru a rezolva situatia si pentru a mai cistiga putin electorat, legiuitorul a emis o serie de acte normative care multumesc diversele categorii de bugetari. Legea da dreptul cetateanului de rind, contribuabilului, de a reclama necazurile care il macina.

In plus, sarmana cerere trebuie inregistrata si, intr-un termen bine stabilit, rezolvata.

Dar sa te fereasca sfintu’ sa ai nevoie sa faci o plingere la o „circa" de politie! Se pare ca, din motive care tin de statistica sau de comoditate, aceste subsidiare ale Ministerului Public au o tactica, cistigata prin practica diurna, de a-l determina pe omul cu jalba sa plece pe unde o vedea cu ochii, iar de aceasta „normalitate" m-a prevenit, constiincios, avocatul meu.

Luni, 06.06.05, din mila pentru un amarit din cartierul in care locuiesc, al carui picior si ale carui coaste n-au rezistat unei discutii neprincipiale purtate cu niste indivizi, am luat act de mentalitatile sus-mentionate la sectia de politie pe raza careia s-a produs agresiunea. Mai intii, cu ajutorul unor vecini, l-am imbarcat pe agresat in masina, cu aparat ghipsat cu tot.

Vreau sa precizez ca vorbesc de un om cu multe necazuri, fara serviciu, fara asigurare medicala, dar harnic si saritor, un nefericit ca multi altii, pe deasupra si tigan. Sau rom, ca sa nu supar pe cineva.

Prima problema, cel putin la sectia de politie in cauza, e parcarea. Bine, situatia e cam aceeasi in tot Bucurestiul. Asa ca l-am lasat pe omul ghipsat la vreo 200 de metri distanta in masina si, pe o ploaie decenta, am plecat spre Sectie sa inregistrez o fireasca reclamatie impotriva agresorilor.

Daca nu stiati, sau poate stiati, subinspectorul de la camera 18 nu are putere decizionala, asa ca, dupa banalul „asteptati", pleaca cu misiva la superior. „– Unde-i reclamantul?" intreaba, superior, superiorul aparut dupa vreo 10-12 minute. „– In masina" raspund.

„– Adu-l incoace!" zice pe un ton ofiteresc si la persoana a doua singular, pasamite ca fost camarad de arme.

Relatez din nou situatia, pe care, sigur, i-a explicat-o si subinspectorul cind l-a deranjat, ca omul e cotonogit bine, ca e impachetat ca un ecorseu davincian, si daca refuza sa inregistreze plingerea, nu vad ca variante decit sa vina cineve pina la masina sau la adresa din „lacramatie". Afara ploua si nu sint semne ca s-ar opri prea curind.

„– Adu-l aici ca trebuie sa-l interogam noi! Noi nu primim reclamatii de la necunoscuti" continua seful.

Acum stau si ma intreb ce-a gindit, pe un post concurent, unul dintre sefii Politiei, care spunea ca, de-acum inainte (adica, de atunci), politistul va sta mai mult in strada, mai aproape de cetatean. Poate atunci cind nu ploua si nu e prima zi dupa un weekend obositor.

Formularile lui nenea Iancu de genul „Adu-l la Post sa-l cercetam!", „Mai da-i o mastica!" si „ Ba pe-a dumneavoastra, domnu’ comandant! (la Sectie ma refer)" sint de mare actualitate. Oricum, a ramas ca mine. Plingerea a fost inregistrata, cu numar; am facut schimb de numere de telefon, eu si de „amabilitati", Domnia Sa, cu o voce din off, pe cind coboram scarile.

Si sa nu uit, cit am stat de straja in fata camerei nr. 18, a carei usa a fost lasata deschisa (mare greseala!) de subinspectorul plecat dupa sef, am asistat la un exercitiu de cercetare.

Un alt functionar al Sectiei teroriza, verbal, un pusti (n-avea 10 ani), martor la o fapta destul de grava, sub privirile infricosate ale mamei sale si sub cele impasibile ale reprezentantei de la Protectia Minorilor. Cine trebuie sa dea note, dar, mai ales, sa ia nota de astfel de practici?