N-ati incercat in aceste zile un sentiment amestecat, de mila si dezgust, privind cum toate tunurile dezbaterii legate de mineriade erau indreptate numai spre Ion Iliescu?
Nu v-ati gindit, nici macar o clipa, ca acest om, apasat de boala de inima, de virsta, de esecurile din ultima vreme si de tot ce a facut si n-a facut in cariera sa politica indelungata, este impins sa ia singur in circa pacatele din 13-15 iunie 1990?
O tara intreaga l-a putut vedea pe Miron Cozma dind primul sau interviu de dupa eliberare si multi telespectatori or fi fost de-a dreptul socati sa afle ca vrea sa se inscrie in Asociatia Victimelor Mineriadelor - ca victima a lui Ion Iliescu, fireste. Ex-directorul SRI, Virgil Magureanu, s-a extras si el abil din peisaj, aruncind vina tot spre fostul locatar de la Cotroceni.
Sa ne intelegem: Ion Iliescu poarta o raspundere politica imensa pentru tot ce s-a intimplat acum 15 ani. Iar dosarul in care apare ca invinuit vrea sa acrediteze si o altfel de raspundere, asupra careia justitia urmeaza sa se pronunte.
Ar fi insa o grava eroare ca societatea romaneasca, in dorinta ei de a afla adevarul, sa se multumeasca doar cu punerea la stilpul infamiei a unui singur politician aflat la apusul carierei.
Mineriadele - aici se cade sa ne amintim si de momentele 1991 si 1999 - n-au fost simple izbucniri spontane. Nimic nu s-ar fi putut intimpla fara organizare, fara pregatiri minutioase si, mai ales, fara un scop precis. In realitate, aceste izbucniri de violenta au reprezentat fata cea mai hidoasa a unui sistem de relatii si de subordonari, interese.
Avem discursul lui Ion Iliescu din 15 iunie. Dincolo de multumirile adresate minerilor, vorbele sale prefigurau o Romanie condusa de un regim de tip autoritar, cu o opozitie intimidata si cu o presa tinuta sub control. Exponentii unui asemenea regim au mereu cale libera spre acapararea bogatiilor nationale. S-a intimplat in Rusia si in alte republici ex-sovietice.
S-a intimplat partial si la noi. In septembrie 1991, aceiasi mineri au venit sa pedepseasca un guvern ale carui reforme depaseau nivelul de intelegere si de suportabilitate al grupurilor conservatoare. In 1999, cind Romania se afla in fata virfului de plata al serviciului datoriei externe, o noua descindere a minerilor la Bucuresti ar fi insemnat caderea intr-un haos financiar de tip bulgaresc.
Cei adusi la putere de valul mineriadei n-ar mai fi sustinut, citeva luni mai tirziu, interventia aliata impotriva lui Milosevici. Portile NATO si ale Uniunii Europene ne-ar fi ramas astfel ferecate. De fapt, mineriadele au folosit intotdeauna celor care voiau ca lucrurile sa mearga in directia cealalta.
Incheiem o saptamina in care s-a vorbit despre 13-15 iunie mai mult, poate, decit intr-un intreg deceniu si jumatate la un loc. Si cu ce raminem? Cu un pas urias inspre dezmembrarea unui sistem retrograd, corupt si nociv? Sau cu inca un vinovat de serviciu, azvirlit cu cinism peste bord, in momentul in care nu mai foloseste la nimic?
