Cand nu stie ce sa faca cu marfa lui, neamtul ii adauga o inventie. Francezul o vopseste intr-o culoare noua si la moda. Americanul ii trage o dunga de crom si-i mareste dimensiunile cu 25%. Japonezul o face, din contra, mai mica si cu mai multe butoane. Iar elvetianul scoate toate smecheriile electronice si-i pune un arc si-o cheie (facute de mana, desigur, la Basel).
Romanul are o reteta mai simpla: cand nu stie ce sa mai faca nou cu afacerea lui, face un seminar. Un eveniment. O petrecere-surpriza (anuntata in ziare, ca sa nu fie nici un dubiu) sau o intalnire cu participare internationala pe problema atat de arzatoare a cotelor unice de impozitare in tarile comunitare (rima e neintentionata, dar revelatoare).
Re scara participantilor de profesie, evenimentele nu se clasifica dupa gradul de interes al expunerii (se stie, dupa primul sfert de ora, poti adormi chiar la prelegerea pe probleme de career management a Monicai Barladeanu in costum de baie). Din contra, cel mai important lucru la un seminar e meniul.
Imi aduc aminte ca acum aproape un deceniu am fost invitat la prima editie a unui festival de media – unul dintre cele mai opulente evenimente pe care l-am vazut vreodata. In concurs au fost inscrise zeci de filme si emisiuni de televiziune – dar va spun sincer ca nu-mi aduc aminte decat de o scena: un invitat mancand cu lingura icre negre. Nu la televizor, ci in fata mea.
Am stat zece minute la spectacolul asta, cu atat mai fascinant cu cat omul se inverzea cu fiecare imbucatura – dar nu renunta. Icre negre gratis: cum sa ratezi asa ceva in 1996?
Astazi, industria seminariilor s-a maturizat. Meniul a ajuns sa cuprinda fazani si mistreti (la seminariile organizate de companii de asigurari si banci), somon si branza frantuzeasca (firme din industria farmaceutica), pui indian si orez thailandez (importatorii de masini) sau sandvisuri populare cu branza si mici (institutii bugetare si programe Phare cu buget redus).
De la prelegerile cu ochelarii pe nas, citite din foi de tipi burtosi si transpirati, s-a ajuns la prezentarea PowerPoint pe cate trei ecrane deodata, tinuta de un cetatean cu lectia invatata pe dinafara, care topaie pe scena in genul tele-evanghelistilor americani. Progres prin tehnologie, cum zice un slogan...
Se spune ca nimic nu poate opri din drumul ei o mare idee. Aforismul asta a aparut, fara indoiala, inaintea seminarului – institutie care e capabila sa transforme intr-o propunere neinteresanta chiar ideea unei seri in oras cu Angelina Jolie.
De multe ori, cele mai bune idei sunt ruinate chiar de purtatorii lor, care cred ca e nevoie de o ora si jumatate de discurs pentru a te convinge ca salata e mai buna decat cartofii prajiti (s-a intamplat, la o intalnire a nutritionistilor).
Cei mai mari sabotori de seminarii sunt liderii de business, care se simt jigniti cand le dai cinci minute sa vorbeasca: dupa ei, rangul inseamna posibilitatea de a plictisi o sala intreaga, jumatate de zi.
Dar ce conteaza: organizatorii isi judeca succesul dupa "cine vine" sau "cati sunt in sala", nu neaparat dupa "cu ce te alegi". Un seminar cu sala plina de la care lumea pleaca cu burta idem e socotit, dupa canoanele industriei, o capodopera.
Mare greseala. Am fost saptamana aceasta la un seminar de media intre prieteni, cu lume mai rarefiata – insa vorbe mai dense – si mi-am adus aminte care e rostul unei astfel de intalniri. Si anume, sa aflam ce gandesc ceilalti. Sa plecam si cu ideile altora in minte, nu doar ale noastre, mai proaspete dupa sase ore de somn. E cam simplu spus, dar asa suna toate marile tentatii... Stiti vreo vorba mai sexy decat "Vino sa afli"?
